Codru Vrabie despre avertizarea de integritate în România
Mihaela Pop, Manager de Proiecte
Instituțiile publice și companiile private cu peste 50 de angajați vor avea obligația, din decembrie 2021 și respectiv decembrie 2023, să instituie mecanisme dedicate avertizării de integritate și proceduri care să garanteze, printre altele, standarde ridicate de siguranță, proceduri de anonimizare a datelor avertizorilor sau gestionarea corespunzătoare a sesizărilor înregistrate. Obligația este parte a Directivei europene nr. 1937/2019 privind protecția avertizorilor de integritate, ce trebuie transpusă în această perioadă în legislația românească.
Vom publica în următoarea perioadă o serie de interviuri despre situația avertizării de integritate din România. Deschide seria Codru Vrabie, activist civic, trainer şi consultant pe teme legate de bună guvernare, transparenţă, responsabilitate şi integritate în sectorul public.
Care au fost efectele pe care le-a avut pandemia asupra avertizorilor de integritate?
Am citit o părere legată de subiectul acesta de curând, care spunea că, pe perioada pandemiei, pentru că oamenii lucrează de acasă, se simt mai confortabil și mai în siguranță să facă avertizări în interes public, evident, acolo unde există mecanisme de whistleblowing în care oamenii au cât de cât încredere. Părea totuși să fie o speculație intelectuală, decât ceva bazat pe cifre. Și ipoteza potrivit căreia numărul avertizărilor a scăzut în perioada pandemiei din cauza muncii de acasă, care a redus substanțial contactul direct dintre persoane și cu mediul de lucru, pare să fie validă. Însă nu știu cine ar putea să măsoare ponderea celor două.
Însă, dacă vorbim despre România, nu cred că pandemia a avut vreun efect asupra avertizării și a avertizorilor, pentru simplul motiv că lucrurile s-au întâmplat la fel. Ceea ce a fost deosebit, undeva în perioada aprilie-mai anul trecut, a fost când au apărut avertizările din sistemul de sănătate de tipul „nu avem măști pentru medici”, „nu avem combinezoane pentru personalul sanitar și nici izolete”, „spitalul X nu este corect construit, nu e corect dezinfectat”. Dar despre subiectele acestea s-a mai scris și au mai existat avertizări și înainte. Contextul pandemic a făcut doar ca ele să fie mai vizibile în mass-media, mai interesante. Aceste știri au devenit prioritare acum, altfel eu cred că ele erau acolo dinainte.
Apoi, un alt aspect legat de avertizări care a rămas la fel și înainte și în timpul pandemiei este mindset-ul românesc cu privire la avertizare – nu se concentrează pe rezolvarea problemei, ci pe găsirea vinovatului. În contextul românesc, avertizările despre care ajunge să afle publicul larg sunt de tipul răzbunător. Sunt convins că există avertizări menite să rezolve probleme, dar acelea nu au ajuns niciodată în fața publicului larg. Când avertizarea are drept scop rezolvarea unei probleme, iar nu descoperirea vinovatului, acel subiect nu e interesant pentru presă, iar asta este o deficiență culturală și instituțională. Cred că problema aceasta nu are soluție decât prin mecanisme tip leadership. Pentru a schimba o paradigmă, ai nevoie de cineva care să ridice un steag sau să împingă un vagon.
La noi, subiectul avertizării nu este înțeles tocmai la nivelul instituțional și decizional unde ar trebui să fie. Poziția de autoritate de la care te aștepți să miște lucrurile nu înțelege fenomenul. Cea mai bună dovadă în acest sens este că niciun partid politic, deși ele sunt persoane juridice de interes public, nu are un mecanism de avertizare pe propriul site. Partidele progresiste, USR și PLUS, când au fost confruntate cu avertizori, au ales să îi dea afară. Așadar, cum să fie pregătite instituțiile, dacă din cultura de partid, oamenii nu înțeleg fenomenul.
Cât privește afectarea în contextul pandemic a legăturii dintre jurnaliști și avertizorii de integritate ca surse ale acestora, empatizez, dar nu pot fi de acord. Pot fi de acord cu faptul că volumul de muncă a crescut în mod evident pentru jurnaliștii care folosesc surse în investigațiile lor și că datele obținute astfel trebuie acum coroborate cu informații din surse oficiale. Pot fi iarăși de acord cu faptul că sursele oficiale de informații s-au îngustat. Acolo unde te așteptai ca statul să ofere date publice, ele nu au mai venit, sau nu în același format sau prin același canal de informare ca înainte. În orice organizație, în situații de criză, șeful devine mai autoritar și da, poate impune restricții și reguli exagerate celor din subordine, cum au fost și cazurile de manageri de spitale despre care în pandemie s-a auzit că impuneau personalului să nu ofere informații în exterior despre modul în care se gestionează criza sanitară în interior. Este o reacție viscerală de a crește puterea și de a controla lucruri. Contraintuitiv, într-un astfel de moment bine este să lași oamenilor cât mai multă libertate, pentru că așa se pot găsi modalități de a colabora și a rezolva problemele care apar. Este mai bine să se afle că avem niște lipsuri, pentru că altfel nu le putem corecta. Dar asta se întâmplă în orice situație de criză, iar jurnaliștii trebuie să știe că este mai dificil să obții informații în astfel de condiții.
Apoi, mă gândesc din perspectiva omului (potențial avertizor) care își pune problema astfel: „cât de mare este riscul să îmi pierd job-ul și să nu am resurse financiare în caz că mă îmbolnăvesc” versus „sunt lucruri care nu merg bine în spitalul ăsta și o să moară oameni”. Poate fi considerat cinic, dar este un mecanism natural subconștient sau neconștient, iar atunci oamenii preferă să tacă, aș zice chiar indiferent dacă sunt sau nu amenințați. Este o situație de criză și un calcul de probabilități apropo de propria supraviețuire.
Actualul context pandemic nu a avut nimic special față de alt context de criză. Ce a scos în evidență a fost că sistemul de sănătate publică în mod special e în criză, însă asta știam. A scos în evidență și niște mentalități pe care, de asemenea, le știam și în egală măsură are niște blindspot-uri, precum sistemul de canalizare și salubritate, pe care le știam și anterior. Tot cunoscut este și că în situații de criză sunt oameni care preferă să dea vina pe factori externi – fundamental atribution error – comportamente universal umane și generic repetate.
Care este principalul lucru bun/aspect pozitiv pe care crezi că îl aduce Directiva 1937/2019 pentru protecția avertizorilor de integritate?
Directiva aduce un suflu nou, numai că nu îl văd durabil. Anul trecut, ministrul justiției nu a avut niciun interes pentru subiectul acesta, iar noul guvern nu și-a exprimat încă nici el vreun interes despre care să știu.
Extinderea la sectorul privat poate fi văzută ca un lucru bun. Însă multinaționalele care operau în România probabil că deja aveau proceduri în acest sens. Companiile românești care erau în relații comerciale cu multinaționale care aveau astfel de cerințe, probabil că deja se conformaseră, iar pentru celelalte companii care operează în România, mi se pare că știrea nu a ajuns la ele.
Mi-e teamă că inclusiv Formarea noii Coaliții de ONG-uri (CivicAip – Rețeaua civică pentru promovarea avertizării în interes public) este un semn că suflul bun și pozitiv al directivei nu a fost receptat în societatea românească. Dacă era receptat, nu era nevoie de o coaliție care să spună că aceste aspecte nu funcționează și că trebuie să facem ceva.
Pentru a vorbi despre o bună transpunere a directivei trebuie să vedem ce urmărește statul român să obțină din această transpunere. Dacă vrea să obțină o „recoltă” mai mare de avertizări la hectar, se pune greșit problema. În esență, e important să înțelegem că în societatea românească, la nivel cultural, avem o respingere a ideii de avertizare, pentru că nu a existat în spate o bună comunicare, nu există o înțelegere a mecanismelor și a beneficiilor. Comunicarea și înțelegerea nu se fac prin lege. Dacă transpunerea se limitează la elaborarea unui text pe o foaie de hârtie, trece prin Parlament și ajunge promulgat în Monitorul Oficial, nu este suficient. E nevoie de o campanie de conștientizare, de comunicare și înțelegere, astfel încât să se schimbe paradigma culturală în relație cu avertizarea de integritate. Și unde nu am făcut nimic 15 ani, constat că inerția ne ține pe loc.
Cum crezi că s-ar putea schimba percepția generală asupra avertizării în interes public – asimilată adesea cu turnătorismul ori delaționismul?
Aș zice că există un singur mod în care se poate face asta. O serie de 10-12 clipuri (pentru că asta funcționează în ziua de azi), în care vezi șefi de instituții sau organizații ori companii, care povestesc ce au aflat de la o avertizare, cum au corectat neregula semnalată și cât de bine le este acum după ce au rezolvat acea problemă. Cu alte cuvinte, campania de comunicare nu trebuie să se uite la avertizori eroi, ci la beneficiari eroi care au realizat cât de gravă este problema, că ea trebuie rezolvată acum și ce beneficii au pentru că au procedat așa.
Ce autorități publice ar fi competente și ce crezi că ar trebui să facă ele pentru a se asigura că avertizarea de integritate nu rămâne doar un concept reglementat printr-o legislație nefuncțională?
În linia întâi sunt partidele. Zic asta pentru că instituțiile, astfel cum le privim noi, un minister, o primărie, parlamentul, președinția, nu prea se bucură de mare încredere printre cetățeni. Ajung să fie asociate cu persoana care le reprezintă în mod obișnuit. Nici partidul ca instituție nu e de încredere, fiind personalizat în persoana președintelui de partid. Însă, distincția importantă foarte clară în mintea oamenilor, chiar în mod neconștient, este faptul că partidul este o formă de asociere între persoane și că, în general, deciziile aici se iau cu majorități. Prin urmare, dacă afli că partidele și-au făcut mecanisme de acest fel, șansa ca oamenii să deschidă ochii, să înceapă să își pună semne de întrebare și să se gândească la ce folosește treaba asta, mai ales dacă toate partidele parlamentare fac asta în același timp, se schimbă ceva. Sunt șanse mici să se întâmple asta, dar dacă vrei să pornești ceva cu cel mai mare efect, de acolo trebuie pornit. Și asta pentru că societatea românească nu are asociații profesionale (pentru că de acolo ar fi trebuit să plece mișcarea pe acest subiect). Ce ar însemna ca într-o asociație profesională medicală, trage un semnal de alarmă că un anumit doctor nu face bine ce face. Acesta ar fi un mecanism de avertizare și de reacție sănătos la nivel de profesii. Iar dacă s-ar întâmpla la nivel de profesie, cu siguranță s-ar întâmpla și la nivel de organizații. Pentru că oamenii își aduc din profesia lor experiența culturală și o introduc și în verticalele de tip organizații în care funcționează.
Dar noi neavând asociații profesionale puternice în România, singurul alt instrument de tip asociativ pe care îl ai cu mii de membri, sunt partidele politice. Iar aici, spre deosbire de instituții, unde vine șeful și zice „am hotărât” și toată lumea trebuie să facă, în partid știm cu toții că de multe ori șeful zice „am hotărât”, dar lumea nu face. Adică nu este atât de puternică ierarhia în partid precum este în organizații ori instituții. De aceea, o văd ca cea mai bună variantă pentru a avea acea schimbare de paradigmă.
Cum ajută tehnologia avertizarea de integritate?
Aici avem un paradox. Evident că dacă vrei să fii anonim, canalul digital e mai eficace decât un canal analog. Dar ca să vrei să fii anonim, ar trebui să te mâne în luptă dorința de a afla ce merge prost. Dacă în schimb pe tine te mână în luptă dorința de a nu se afla că ceva poate să meargă prost, atunci tu evident că vrei avertizări făcute prin canale de tip analog, eventual și văzându-l pe acel om față în față. Prin urmare, oamenii care se arată reticenți față de canalul digital sunt foarte probabil oameni mai preocupați să nu se afle că ceva în ograda lor merge prost. În schimb, oamenii care zic „nu îmi pasă ce apare public, eu vreau să văd unde sunt problemele, care sunt, ca să le pot rezolva”, aceștia vor accepta să primească avertizări pe orice canal. Iar dacă un canal digital asigură mai bine anonimatul, o să îl implementez.
Generațiile mai tinere sunt mai deschise față de instrumente digitale. Generațiile mai în vârstă acceptă mai degrabă canalele tip analog. Mare parte dintre instituțiile din România, dar și parte dintre companii și organizații sunt construite mai degrabă pe tipicul generației X, învățată cu dosar cu șină. Generațiile Y și Z nu pot înțelege conceptul de dosar cu șină. Va fi mult de muncă pentru a se face tranziția de la o mentalitate de tip generație X la o paradigmă de tip generația Z.
Cred că e foarte important de văzut cum văd generațiile tinere conceptul de avertizare, cum înțeleg ei la ce folosește, pentru că de la ei va veni presiunea. Oamenii care au azi 20 de ani, peste 25 de ani vor conduce organizații din sectoarele public și privat. Iar cei care se nasc azi, tot peste 25 de ani vor fi în început de carieră și vor începe să dea bătăi de cap celor care pe atunci vor fi la pensie.
Dacă transpunerea va fi doar pe tiparul „facem o chestie aici și acum”, nu se va întâmpla nimic bun. Dar dacă gândim transpunerea cu un orizont de timp de 20-25 de ani și vom vrea să înțelegem schimbările prin care va trebui să trecem, atunci însoțirea noii legi cu un pachet integrat de activități este mult mai importantă decât transpunerea în sine.
În plus, societatea românească trece în ultimii 10 (să nu zic chiar 30) ani printr-o traumă colectivă legată de lipsa de încredere. Ea își are rădăcina în absența lustrației, în împușcarea lui Ceaușescu – pentru că oamenii ar fi vrut să știe din gura lui la proces ce s-a întâmplat cu România, în transformarea FSN-ului în partid când spuneau că nu se va întâmpla, din perspectiva protocolului de colaborare dintre SRI și Parchetul General și nu în ultimul rând, Ordonanța nr. 13. Avem o traumă colectivă cronicizată legată de absența încrederii, de aici derivând reticența colectivă legată și de instrumente digitale de avertizare.
Avertizarea de integritate poate fi văzută ca un săpun. Este un factor de igienă. Acolo unde avertizarea de integritate funcționează, lucrurile merg bine și nu ne atrag atenția. Acolo însă unde nu funcționează, ne miroase urât. Și este tare dificil să îi convingi pe oameni să folosească săpunul.
Din aceeași serie:
