Frustrări şi bucurii de Covid

Adrian Criș, Redactor-șef adjunct, Bihoreanul

Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală, spunea Nichita. La fel şi jurnalistul, am zis eu în toţi cei 27 de ani de meserie de până acum. Asta până la izbucnirea crizei de coronavirus, când am ajuns să mă ataşez (ce plat, ce şters cuvânt!) de o mulţime de oameni cu care vin în… contact. Până mai deunăzi, făceam şi eu cum se spune că ar proceda chirurgii, nu mă lipeam de protagoniştii poveştilor pe care le relatam, nu îmi făceam din rândurile lor nici prieteni şi, după cât m-au ţinut puterile, nici duşmani. Doar surse, dacă se „pretau”.

Dar criza m-a schimbat din punctul ăsta de vedere. Ca jurnalist care se ocupă de „sectorul” sănătate la publicaţia unde am onoarea să lucrez, am avut grijă să-mi întăresc relaţiile în mediul medical local, de la medici până la îngrijitoare din Spitalul Municipal Oradea, devenit acum exclusiv anti-Covid, şi din Spitalul Judeţean, spital-suport (ambele ale municipalităţii). Pas cu pas, am aflat o mulţime de lucruri din interior. Spre cinstea echipelor medico-sanitare şi a managerilor, aproape numai lucruri bune. Prea bune încât să le şi pot spune, public, pe toate, fiindcă nu mulţi ar fi dispuşi să le creadă după catastrofele din Suceava, de la Gerota, din Arad şi din prea multe alte locuri din ţară.

Nu mi-a fost deloc uşor în primele zile de criză, pentru că una dintre sarcinile mele este ca în fiecare dimineaţă să aflu câte persoane au fost confirmate pozitiv cu coronavirus în Bihor. Situaţia la zi, cum s-ar zice. Evident, la început sursele au fost reticente să comunice prin telefon informaţii atât de sensibile, mai ales că faimosul Grup de (non)Comunicare Strategică a monopolizat comunicarea. Dar am reuşit. În primele două săptămâni, când analizele PCR pentru Oradea se făceau doar la Timişoara şi la Cluj, mai greu. Apoi, după ce oraşul şi-a cumpărat propriul analizor (al doilea urmează să ajungă curând), mult mai uşor. A devenit deja, mi-e jenă s-o spun, pentru că sună monstruos, o rutină ca multe altele. Prima senzaţie a fiecărei dimineţi era că m-am transformat într-un cioclu, într-un contabil al „cazurilor nou descoperite”.

Marea satisfacţie este, însă, că am reuşit să aflu şi poveşti ale unor oameni din spital, atât medici, asistente, infirmiere, îngrijitoare, despre care am mărturii că sunt mai devotaţi decât oricând, cât şi pacienţi (şi rude ale lor, cu frici teribile), unii vindecaţi şi externaţi, câştigători în lupta cu boala. Faţă de aceştia am ajuns, aproape fără să-mi dau seama, să-mi abandonez neutralitatea, legându-mă de ei cum n-aş fi crezut că voi face vreodată. Chiar şi după ce le-am scris poveştile ori le-am aflat pentru a le face publice, am continuat să ţin legătura cu ei, întrebându-i în fiecare zi dacă sunt bine şi bucurându-mă pentru răspunsurile lor încurajatoare.

Simt, la fel, o bucurie deja personală de fiecare dată când aflu, dimineaţă de dimineaţă, că în spitalele din Oradea nu s-a infectat niciun angajat, semn că regulile de separare a circuitelor şi de protecţie a personalului sunt respectate. Şi asta în ciuda oboselii acumulate, a faptului că măştile au ajuns să le zdrelească obrajii ori că într-o singură tură, înveliţi în combinezoane, unii slăbesc câteva kilograme bune.

Sunt mândru, de asemenea, că din spitalele noastre nu doar n-a dezertat niciun medic şi nicio asistentă, ci, mai mult, că 4 din cei 11 membri ai misiunii medicale româneşti plecate în Italia, voluntar, sunt orădeni. Oameni excepţionali, unii participanţi şi în trecut la misiuni medicale internaţionale, oameni de mare caracter, cărora se cuvine, cândva, mai târziu, după ce totul se va fi terminat, să le spunem poveştile.

Toate încercările, dar şi micile ori marile victorii vin într-un moment în care publicaţia la care muncesc, BIHOREANUL, lansată în octombrie 2000, a împlinit 1.000 de numere (chiar săptămâna asta). Avem cititori care ne trimit mesaje de mulţumire pentru informaţia pe care le-o dăm, de încredere, şi cititori care şi-au înnoit abonamentele pe tot anul, în semn de susţinere. Pentru asta, suntem onoraţi. Din nou sună a clişeu, dar toate adunate ne întăresc convingerea că e adevărat: vom ieşi la liman împreună.