#Jurnal din redacție 14

Claudiu Loghin, Reporter, Digi 24 Brașov

Primul gând care îmi vine în minte este cel legat de modul în care circulă informația, modul în care o gestionează, la nivelul județelor, cei care centralizează acest capital vital. Eu am identificat trei tipuri de atitudine, la oamenii din instituțiile implicate în combaterea efectelor pandemiei. Prima e atitudinea oamenilor convinși că presa vânează doar senzaționalul, că presa e toxică, iar reporterii vor doar scandal. Genul „veniți doar când e de rău”. Lor le vine mănușă blocada informațională instituită la nivel local. Cred în ea, o cultivă, simt că blocarea informației e cheia acum.

Al doilea tip de comunicatori sunt oamenii capabili de raționamente mai elaborate, care își cunosc bine atribuțiile și înțeleg mecanismele unei societăți sănătoase, chiar dacă n-au fost niciodată „la război”. Sunt oameni care știu că nu așa se face comunicarea eficientă, la nivel local, prin politica pumnului în gură și a dosarelor penale fluturate pe post de riglă peste degete. Știu ce înseamnă „șantaj”, dar îi dau curs, pentru că vor să-și facă treaba și să se întoarcă liniștiți acasă, nu vor să se complice.

Al treilea tip de atitudine, pe care l-am întâlnit este cea a oamenilor care au auzit de amenințările „de sus”, dar știu că datorează comunității informație relevantă, corectă și completă. Statistic vorbind, sunt fie aleși locali – legitimați prin vot, fie profesioniști (medici, actori din sistemul judiciar) de care sistemul chiar nu se poate lipsi, în aceste momente. 

Cred că al treilea tip de depozitari ai informației de interes public justificat e cel mai ok, pentru comunitățile în care lucrează. Oamenii care înțeleg că e foarte ipocrit să ceri publicului să se informeze doar din surse autorizate, să „cearnă” fake news de informația corectă, dar, pe de altă parte, să blochezi local informație vitală, pe care comunitatea are dreptul și vrea să o primească. Îi apreciez pe cei care nu se inhibă de golăneala cu dosare penale pentru scurgere de informații și vorbesc comunităților lor despre câți pacienți confirmați sunt, despre câte paturi ATI sunt în județ, câte din ele sunt complet echipate, câte sunt ocupate sau câți medici sunt contaminați, într-un spital.

Sunt convins ca doar așa se umple cu material de încredere prăpastia aia adâncă, săpată de fake news; doar așa se oblojește încrederea comunității locale într-un sistem medical fragil. 

Un gand mai am. E legat de cei care nu luptă în linia întâi, ci se ocupă, respectând metafora militară, de cercetarea în adâncime. Angajații de la Ambulanță, de exemplu. Zilnic, au zeci de curse, toate cu grad foarte ridicat de contaminare. În aceste zile, oamenii de la Ambulanță se bucură de un val de simpatie, de solidaritate comunitară. Chiar și cu o informație locală „gâtuită” strategic. Sunt zeci de firme sau persoane fizice care le duc meniuri calde, scriu pe fiecare mesaje frumoase, le duc sucuri, apă minerală, le-au pus automat cu cafea bună, au strâns și le-au donat costume, măști, mănuși și dezinfectant. O familie compusă din tată, mamă și copil a fabricat și le-a dus viziere numai bune pe teren, alții le-au dus mere. 

E fascinant că așa simt oamenii obișnuiți să facă, dar mi se pare atât de tristă ipostaza în care au ajuns cei de la Ambulanță… Chiar nu sunt omul care se alintă în lamentări, dar imaginea oamenilor pe care tu, stat, îi trimiți în adâncime, în teritoriul inamic, dar care ajung să se bucure la un automat de cafea mi se pare radiografia „unu la unu” a moralului celor din sistemul românesc de urgență. Să vezi un medic de Ambulanță cum se bucură ca un copil, la o caserolă cu șaorma-cartofi-prăjiți-și-sos, primită în dar mi se pare degradant, mă sperie. Sunt lucruri care, la „război”, ar trebui să lucreze de la bun început la moralul trupei. Nu să depindă de solidaritatea unei comunități care simte frumos, dar se informează cum și cât apucă. Eu cred că această imagine trebuie să o avem în minte, când ne gândim la cei care fac munca grea, la „contactul cu inamicul”.