#Jurnal din redacție 19

Codruța Simina, Jurnalist, PressOne

Redacția începe când mă trezesc și se termină când mă pun în pat – deși în unele sâmbete și duminici reușesc s-o scot din viața mea. Nu muncesc în fiecare minut din tot timpul ăsta – dar e ceva rezidual, ca o amintire de care nu poți scăpa. Ca o traumă netratată 🙂 Pe vremuri, povesteam cu alți colegi jurnaliști – că e o meserie care nu se termină când ai ajuns acasă și închizi ușa în urma ta. Acum jurnaliștii povestesc tot mai puțin despre ce e și ce înseamnă ceea ce fac.

Duc redacția cu mine, dimineața, într-o oră de sport chinuită pe care am dezvoltat-o în timpul pandemiei – am descoperit că îmi face bine la relația cu mine 🙂 În timp ce repet câte 20 de fandări-cu-nu-știu-ce, mă gândesc la ce mai putem scrie. La ce mai citesc oamenii. La ce mai au nevoie să știe. Cum să agățăm un subiect. Care era cel mai potrivit cuvânt într-un titlu pe care l-am dat acum cinci ani. Trăiesc și în redacții din trecut, ale căror oameni s-au săturat la un moment dat de știri și și-au croit niște vieți adevărate. Mă întreb uneori dacă fiecare avem un număr de cuvinte alocat undeva, și când se termină cuvintele, încetează să te mai roadă pe dinăuntru microbul ăsta al scrisului. Scurt. Și trăiești săptămâni întregi fără să deschizi un ziar sau televizorul. Unii oameni pot trăi așa.

Ajung cu întârziere la locul redacției. Prima dată, ud florile. Colegii mei nu știu, dar în timpul pandemiei, am fugit de câteva ori de acasă la birou, cu declarații și hârtii, să mai ud florile. Mi se pare că viața lor e împletită într-un fel secret și delicat cu destinul redacției – o superstiție, știu. Dar asta mă ajută de fiecare dată să le admir forța nemăsurată de-a rezista: ultima dată, dintr-una din ele nu mai rămăsese decât un cuib de frunze uscate, iar deasupra lor se ridicau victorioase câteva flori subțiratice și albe. Mi s-a părut destul de badass din partea ei – să nu ai apă deloc, dar să te încordezi să înflorești. Plantele știu ceva ce noi nu știm.

Suntem doi oameni în redacție – colegul Șchiopu, renumit pentru legendara lui poftă de a vorbi, și cu mine. Plouă. Asta rezolvă discuțiile despre vreme. Stăm cu nasul în calculatoare și răscolim negurile internetului căutând povestea. Povestea e ca peștii cei mari, care scapă mereu. E lostrița din amintirile pescarilor. Știi că undeva, ascunsă, nespusă de nimeni, nevăzută, e cea mai bună poveste. Spinarea ei lucioasă tulbură venele electrice ale calculatorului, dar scapă, scapă mereu.

Stăm așa vreo 6-7 ore. Din când în când, Șchiopu merge dincolo să vorbească la telefon. Se întoarce și se afundă la loc în ecran. În ochiul de fereastră din spatele lui, de trei ori se face toamnă și de alte trei ori primăvară, ca-n poeziile lui Ion Mureșan. Redacția e făcută din această căutare-așteptare, în proporție de 99%. Asta e munca. Restul de 1% e talentul – terenul, oamenii și senzația scurtă și intensă de glorie, nebănuită și aurie, după ce-ai apăsat publish și povestea pleacă de la tine spre lume, unduind spinarea ei lucioasă. După ce-ai scris-o, povestea devine un pește mic, pe care îl cumperi de la supermarket. Ziariștii sunt ființe foarte greu de mulțumit.