#Jurnal din redacție 21

Iulia Marin, Jurnalist, Libertatea

După aproape cinci ani în care am numit “redacție” cele câteva mese închiriate în spațiile unde lucram, dar și sufrageria unui apartament în care am trăit vreo patru ani, precum și dormitorul locuinței mele de acum, m-am trezit din nou în redacția unui ziar, proaspăt angajată.

Pentru că am iscălit contractual chiar când noii mei colegi își luaseră deja acasă laptopurile și camerele, primele mele zile “la serviciu” au fost și cele dintâi după relaxarea restricțiilor.

Când am început să lucrez din redacție, m-am simțit puțin ca un extraterestru aterizat printre pământeni, eventual în mijlocul unui concert în aer liber: am clipit des și am încercat să scormonesc în memoria mea după amintirile legate de redacția unui cotidian. Sunt, mă gândeam, locurile acelea în care vorbim cu toții unii peste alții și unde încă supraviețuiește ultimul mohican al presei tradiționale. Vorbesc, desigur, despre ziar – coloratul și foșnitorul ziar, cu parfumul inconfundabil al cernelii de tipar și titluri de-o șchioapă.

În aceste zile, redacția nu mai desemnează un perimetru anume, chiar dacă unii dintre noi se încăpățânează, acum că au posibilitatea, să refuze lucrul de acasă.

Redacția o purtăm cu noi cum își poartă melcul cochilia – ea se insinuează în SMS-urile primite, în emailul la care suntem conectați, are sunetul notificărilor pe Facebook Messenger și aspectul unui document deschis la editare în Google Docs, imaginea listelor din Gmail unde ne dăm share unii altora la ce scriem.

Dar, oricât de conectați am fi, energia aceea specifică unui loc în care suntem cu toții adunați, pe aceea nu o poate substitui nici o conferință pe Zoom, nici comunicarea prin email sau pe WhatsApp.

Drept urmare, primele zile la redacție le trăiesc cu senzația că sunt, din nou, într-un loc unde se întâmplă lucruri, unde ne animă pe toți aceleași curiozități, chiar dacă ne ascundem în spatele măștilor albastre și suntem, poate, mai liniștiți ca de obicei.

În ce mă privește, fac în aceste zile tranziția de la redacția care trăiește doar în capul meu la cea fizică.

Redacția din mintea mea este alcătuită din toți oamenii cu care am lucrat și de la care am învățat câte ceva despre meserie, de-a lungul timpului.

Dacă lungesc inutil o frază, îmi amintesc de editorul care mi-a recomandat să îl citesc pe Stephen King.

Când am nevoie de o informație și mă descurajez după încercări repetate și eșuate, îmi vine în minte fostul șef care m-a ținut câteva ore în ger, la poarta unui partid, ca să mă învețe să insist. (În cele din urmă, știrea pe care o vânam a apărut la televizor, iar eu am învățat doar să port câte două perechi de pantaloni iarna – nu rochii diafane, nu când ies pe teren.)

Când mă grăbesc să scriu un text, mă trage de mânecă editorul care obișnuia, organizat, să își noteze ideile principale – un obicei pe care abia după ce n-am mai lucrat împreună mi l-am însușit, convinsă de utilitatea lui.

În sfârșit, întrebările care îmi ghidează căutarea urmează, în general, schema de gândire a unui alt om alături de care am muncit, un om pe care îl credeam aproape omniscient – atât de țintite erau curiozitățile sale și atât de aplicate la vulnerabilitățile textelor mele.

Trăiesc, așadar, cu un picior în redacția materială – în aceste zile, aproape pustie – și cu unul în această echipă din mintea mea, formată din toți oamenii care, vrând sau nevrând, și-au lăsat amprenta asupra mea.

Abia acum, după câțiva ani de presă, încep să integrez aceste influențe în felul în care îmi doresc să practic jurnalismul, abia acum le analizez și le acord, cu adevărat, atenție.

Mă străduiesc, pe parcursul zilei, să iau o pauză de la iureșul de idei și informații. Îmi place să merg la birou, pentru că îmi place timpul petrecut în trafic. Textul ăsta, de pildă, îl redactez într-o aplicație de pe telefon, în metrou, în drum spre casă.

Dimineața, am un ritual – trei cafele, una cu lapte și două negre – fără de care nu îmi încep ziua. Pe cea cu lapte o consum în drumul meu de la metrou la birou, în vreme ce mă străduiesc să casc gura și să privesc oamenii. Dar, uneori, subiectele la care lucrez sunt mai puternice și ele îmi acaparează gândurile în întregime. Astăzi, de pildă, am luat cu greu pauză de la unul dintre ele și m-a copleșit un entuziasm pe care îl simt adesea, specific mai degrabă începătorilor, caracterizat de sentimentul că scriu cel mai important text din lume. Mai nou, încerc să îl temperez fără să îmi retez avântul, dar pentru un echilibru deplin, am apelat și la șefii mei care, așa cum părinții își disciplinează copiii, mi-au abătut atenția de la unele chestiuni neesențiale care mă preocupau.

Încă fac cunoștință cu redacția și absorb zgomotul cu nesaț, cum alții inspiră aer de munte. Îmi place gălăgia, mă simt ca peștele în apă cu deadline-uri scurte, presiunea de cotidian îmi priește, fiindcă mă caracterizează munca în sprinturi.

Râd, uneori, pe sub mască, la glume care rareori îmi sunt spuse mie, fiindcă încă nu am apucat să cunosc toți oamenii. Constat, încă o dată, că ziariștii sunt, în general, oameni cu umor – poate că este necesar, ca formă de decompensare pentru toate nenorocirile despre care scriem.

Munca mea, pe care o vedeam în adolescență mai apropiată de cea a scriitorului, seamănă, de fapt, cu efortul unei cârtițe care sapă tuneluri pe sub edificiile din carton care ne iau tuturor ochii. Curiozitatea de a vedea ce se ascunde în subteran, asta nu-mi “trece” de la oboseală, nu se epuizează niciodată.

Sigur, uneori, și nu rar, nu găsesc nimic.

Dar, în zile ca astăzi, când descopăr câte ceva, abia în astfel de zile reușesc să las deoparte ambele redacții în care trăiesc – pe cea din capul meu și pe cea din jurul meu – și simt că mă deconectez. Știu că, odată ce am apucat de un fir, în zilele următoare nu îmi rămâne decât sarcina – uneori, încurcată – de a-l deșira.

În fond, nu suntem cu toții decât niște pisici mari care agită câte un ghem colorat, căutând, până la epuizare, faimosul, îndărătnicul “fir roșu”. Cu gândul ăsta în minte, deschid ușa apartamentului meu, rămas pustiu și las în urmă, în sfârșit, redacțiile.