Povești cu și despre jurnalistele din România
Care sunt primele 10 jurnaliste care îți vin în minte? Am pus această întrebare redacțiilor din toată țara și am primit mult mai multe răspunsuri. Așa a luat naștere această serie de portrete – ca provocare pentru noi toți de a privi critic modul în care (ne) informăm. Pentru că doar incluzând vocile femeilor, ca surse, ca experți, ca jurnaliști, și ținând cont de nevoile și perspectivele feminine, presa poate să reflecte echilibrat societatea.
Am stat de vorbă cu 10 dintre autoarele materialelor media care au mișcat societatea românească. Câteva dintre jurnalistele care ne inspiră. Care ne reprezintă.
Cum văd ele profesia de jurnalist? Cum și-au început cariera și ce le motivează să facă asta în continuare? Vă invităm să aflați chiar de la ele.
Vă invităm să aflați chiar de la ele, printr-un click pe fiecare imagine de mai jos.
Povești cu și despre jurnalistele din România” este un proiect al Centrului pentru Jurnalism Independent, realizat cu susținerea Ambasadei Canadei în România. Profesioniștii din domeniul mass media din România au nominalizat, în februarie 2023, jurnalistele care îi inspiră. Bianca Oanea a stat de vorbă cu jurnalistele selectate și a scris poveștile lor. Ioana Moldovan (care s-a alăturat proiectului înainte ca procesul de selecție a jurnalistelor să înceapă) a realizat fotografiile din acest proiect, pentru a completa poveștile scrise. Edit Gyenge s-a asigurat că fiecare jurnalistă este prezentată cât mai bine, online, în această pagină. Adriana Trocea a coordonat proiectul.
Ioana Epure
Un drum așa cum trebuie, printre AI și experți
Ioana Epure e acum redactor-șef la PressOne și doctorand în migrație, la Atena. Dar a fost și un om al cărui entuziasm și dorință de a face jurnalism aproape că s-au mătuit prin contactul cu realitatea felului în care se făcea presă în televiziune. Aproape, pentru că, după un ocol prin fotografie comercială, în 2015, criza refugiaților a făcut-o să ia trenul spre Budapesta și înapoi spre ceea ce o pasiona.
„Nu doar că am fugit de televiziune, am fugit cu totul de presă. Fotografia comercială era chestia cea mai la îndemână. M-am întors după ce am învățat să fiu propriul meu șef. M-am întors la a face ceea ce-mi doream cu adevărat să fac, dar fără să mă mai simt presată să fac compromisul ăsta de a mă angaja la patron”. A fost freelancer, a trecut prin tot felul de colaborări, a făcut de toate. „Cred că altfel e imposibil să te susții. Ori muncești extraordinar de mult, ori mai ai ceva pe lângă. Adică e un lux cumva să fii jurnalist. Dacă nu merge cu foto, te duci și filmezi, montezi, faci un podcast, mai scrii un text, faci vox-uri pe stradă. Adunate, uneori 16 ore de muncă pe zi. Dar făcute așa cum trebuie.”
„Făcute așa cum trebuie”, spune un om care oricât de obosit sau bolnav sau lipsit de chef ar fi, se animă imediat când vorbește despre subiectele pe care le documentează, despre personaje sau despre abordări și ce îi lipsește unui material jurnalistic. Găsește mereu soluții, intră pe ascuns în tabere de refugiați, în Transnistria sau în orice alt spațiu care o poate face să înțeleagă mai mult. Tot din acest motiv a început să facă și Antropologie.
Râde când spune că a intrat în relația cu PressOne ca într-un date de pe Tinder.
„Te vezi așa, fără obligații și, la un moment dat, te trezești că te-ai căsătorit.” A lucrat cu publicația mai întâi ca freelancer și apoi a început să se simtă din ce în ce mai mult parte din ea. Pentru că exista deschidere, pentru că ideile îi erau ascultate, pentru că a avut sentimentul că poate să facă tot ceea ce vrea. Tot ce e corect. Indiferent de rezultate.
Reconfigurare traseu
„Momentul ăsta pare un pic fără speranță pentru că tot mai puțini fac diferența între jurnalism, ca profesie, și părerism. Și mie asta mi se pare foarte periculos. În momentul în care social media a intrat în casele tuturor, diferența dintre vocea celui care scria texte în ziar și vocea celui care scrie (n.r. pe social media) e foarte greu de perceput. Social media nu are niciun fel de criterii pe baza cărora poți chestiona validitatea celor scrise de un om. Eu pot să mă autointitulez expertă în migrație. Tehnic vorbind, fac un doctorat în migrație, dar nu sunt expert în migrație”. Cred că suntem în mijlocul unei crize de încredere”. Dar vine și cu o soluție. „Oricum ar fi, trebuie să ne adaptăm. E sentimentul ăla că suntem ca niște GPS-uri care dau tot timpul reconfigurare traseu. Azi nu merg algoritmii de la Facebook. Mâine ne luptăm cu textele produse de AI. Și tot timpul trebuie să găsești soluții, soluții, soluții, soluții, ca un concurs de improvizație constant.”
Improvizație, dar nu cu ce înseamnă jurnalism, cu subiectele sau cu interesul public.
Ioana și PressOne nu scriu despre subiecte de trafic, ci despre lucrurile despre care e important să se afle, chiar dacă nu fac trafic. De exemplu, Bianca Felseghi, colega Ioanei, are o serie de texte despre primarii care abuzează oamenii vulnerabili. E un subiect care face trafic, care aduce audiență? Nu, dar e documentat riguros și scris după toate regulile jurnalismului. „E o discuție pe care o avem în redacție, mai ales cu Alex Olaru, care a lucrat la Radio România Actualități. Noi trebuie să oferim un serviciu public. Că AI și algoritmii nu vor schimba niciodată agenda publică”.
Pentru că algoritmii oferă oamenilor conținut media similar cu cel pe care îl consumă deja. „AI-ul nu o să poată niciodată să pună altceva pe agenda publică. Tu ca jurnalist ai datoria să faci altceva decât să le dai oamenilor să citească ce vor și ce le validează opiniile. Să le zici, băi, e importantă chestia asta. Sigur, toți prietenii tăi au aceeași perspectivă pe un anumit subiect. Dar jurnalismul îți oferă mai multe perspective.”
Și Ioana e îndrăgostită de jurnalism, oricâte puncte de cotitură ar însemna asta.
Materiale
- „Când ești pe mare, nu știi dacă mori sau trăiești.” Cum funcționează ping-pong-ul cu oameni de la frontierele Uniunii Europene
- Exclusiv. Corespondență din Tiraspol: „Să zidim ceva, nu să sfărmăm”. Locuitorii din Transnistria îl susțin pe Putin, dar nu înțeleg războiul cu Ucraina
- Tanti E. nu a fost bunica mea
Nu doar că am fugit de televiziune, am fugit cu totul de presă. Fotografia comercială era chestia cea mai la îndemână. M-am întors după ce am învățat să fiu propriul meu șef.
Andreea Giuclea
Drumul spre Olimpiadă e făcut de cititori
Marea performanță a lui David Popovici a fost ilustrată pentru mii de oameni cu un text al Andreei Giuclea. L-au cunoscut mai bine din el și l-au sărbătorit cu el. Dar textul nu fusese scris atunci și nici pentru momentul acela, ci ca să știm mai mult. Andreea Giuclea nu e omul momentului, într-un segment care se hrănește din vorbele de acum. E omul construcției. Nu scrie despre meciuri, finale și declarații care se viralizează, ci despre tot ce e înainte. Lumea sportului ca formă de dezvoltare socială, care reflectă problemele și inegalitățile din societate, dar și ca pe un motor de schimbare care oferă inspirație, soluții și modele pozitive, cum scrie în biografia de pe site-ul ei.
Explorează de ceva timp o nouă formă de a informa. Newsletterul. Trimite de două ori pe lună update-uri, povești și recomandări din sport. Informații slow cooked într-o lume în care știrea trăiește doar 24 de ore. E un pariu cu ea și cititorii.
Sunt oameni care spun „E scris de Giuclea”, ca o garanție a calității
Deocamdată marele câștig e că sunt oameni care spun „E scris de Giuclea”, ca o garanție a calității. Numele ei e legat formal de Decât o Revistă și Lead.ro și, pentru unii, de „Neînvinșii”, cartea pe care a coordonat-o și publicat-o despre sportivi care nu renunță. Informal, povestea ei seamănă cu cea a celor despre care scrie. Un efort imens, sacrificii personale, temeri și încăpățânarea de a mai spune o poveste complexă.
Florin Mergea e primul personaj pe care l-a scris în drumul ăsta. Un fost tenismen care juca la dublu, se retrăsese și încerca să revină, să facă lucrurile altfel decât le făcuse înainte, când simțea foarte multă presiune impusă de familia lui. Avea un moment de schimbare în care voia să facă lucrurile altfel. A reușit să revină în top și să câștige o medalie olimpică la Jocurile Olimpice de la Rio.
Redefinirea jurnalismului sportiv: de la fotbal, cancan și scandaluri, la povești despre sacrificii, roluri și formarea sportivilor
Cumva așa a făcut și Andreea, care se îndreaptă, cititor cu cititor spre Olimpiada de la Paris, din 2024. „Deși îmi doream foarte mult să fiu în lumea asta, nu simțeam că îmi găsesc un loc sau că vreau să fac ce văd în presă. Am făcut niște internshipuri în facultate, în redacții sportive, dar era foarte mult fotbal, foarte mult Gigi Becali, foarte mult cancan, scandaluri. Era mult de alergat după declarații, meciuri, de a te îngrămădi cu microfoane. Eu sunt o fire mai timidă, mai introvertită, n-am curajul de a obține breaking news-uri. Nevăzând genul ăsta de texte, mai lungi, mai profunde, mai detaliate, la noi, o perioadă m-am descurajat și am scris despre alte subiecte. Am scris vreo doi ani despre zona socială, ONG-uri, mediu. Apoi am făcut un curs de jurnalism narativ și între timp apăruse DOR. Îmi plăcea, visam să scriu acolo, dar făcând cursul acela și cunoscându-l pe Cristi, m-a încurajat să caut povești din lumea sportivă, pe care să le scriu așa”.
A prins curaj și a început să scrie despre abuz, despre discriminare, despre roluri de gen, despre juniori și formare. „Pe măsură ce scriem, sportivii prind curaj și se înmulțesc și cititorii care înțeleg.”
E freelancer și asta poate fi uneori descurajant. Dar vrea să scrie poveștile acestea și are încredere că unii cititori vor renunța la un click de cancan pentru a afla mai mult.
„Când întrebam de ce scriem așa caricatural despre sportive, mi se răspundea că asta cere publicul, asta citesc, asta vinde. Normal că asta citesc, dacă asta le dai și ai creat cercul ăsta vicios. Eu cred că ar citi și altceva și publicul ăsta masculin. Poți să și oferi calitate și să vezi dacă rămâne. Și mai rămâne.”
Pe măsură ce scriem, sportivii prind curaj și se înmulțesc și cititorii care înțeleg.
Diana Meseșan
Cât de multe întrebări poate aduna un om?
Diana Meseșan e un om al întrebărilor, nu al concluziilor. Are întrebări nu doar pentru personaje și autorități, ci și pentru ea. Cum ar putea să redea mai bine o poveste, ce e în plus, care sunt limitele, ce nu a putut să vadă, cum și cât să insiste, fără să lezeze. „Am o întrebare” e o cheie cu care se deschide, ca să spună mai bine poveștile oamenilor pe care îi întâlnește, de mai bine de 11 ani. Acum e Diana Meseșan de la Libertatea, cea care scrie despre cei vulnerabili și despre cei care îi fac așa.
A început cu fotografia și apoi a ajuns la scris, din dorința de a spune povești despre oameni, spune repede, în încercarea de a sări peste ea ca personaj. Atitutdinea ei e cumva antonimică față de cei pe care ni-i prezintă pe orice suport.
Uită de audio din viața ei. „Sunt în casă cu răul”, de exemplu, e un documentar audio despre abuz în cuplurile de adolescenți și despre consecințe, printre primele făcute în România, înainte ca podcast să fie un cuvânt cool și să aibă toată lumea. A fost făcut alături Mara Mărăcinescu și se auzeau atât de clar problemele, povestea, detaliile încât ar fi putut fi publicat oriunde.
Audio a fost o etapă, iar Diana trăiește acum, în fiecare poveste pe care o spune la Libertatea. Și nu e niciodată despre ea. E încăpățânată și în asta. „Pentru mine cel mai important e că sunt într-o echipă. Nu poți face ceva de unul singur. Echipa asta e ziarul unde lucrez, dar și jurnaliștii cu care împărtășesc aceleași valori. Că sunt mai mulți oameni care luptă pentru aceleași lucruri. Iar asta mă face să cred că există o speranță, că răul acela care e peste tot și crește tot mai mare, poate fi ținut în frâu”. Îmi spune primul exemplu care-i vine în minte, când în 2017 a scris despre subiectul asistaților sociali. Împotriva curentului. Se scria atunci mult că sunt milioane de „asistați”. „Am fost câțiva jurnaliști, activiști care am încercat să demontăm minciunile. Mai ales Diana Oncioiu a făcut asta într-un fel sistematic. Și am contribuit și eu. Și deși răul produs de acest discurs e din păcate ireversibil, discursul în media s-a schimbat. Nu total, dar s-a redus treptat. Nu vei mai vedea știri despre milioane de „asistați”.
„Tot legat de echipă. Când lucram la un subiect, unul dintre editorii ziarului, mi-a spus la finalul zilei. <<Dacă e ok cu tine, o să mai merg pe seară pe teren, pentru subiectul vostru. Să văd dacă se mai întâmplă ceva>>. Faptul că cineva merge, face the extra mile pentru un subiect al meu, ca să ajute, mi s-a părut unul dintre cele mai importante gesturi.”
Și mai adaugă niște nume, iar explicația pentru ele e perfect valabilă și pentru ea. „Sunt multe jurnaliste foarte bune în România pe care le apreciez foarte mult, colegele mele de la ziar sunt jurnaliste foarte, foarte bune. Ca să numesc doar trei: Adriana Oprea, Medeea Stan, Iulia Marin. Jurnalismul lor e complex, foarte inteligent, cu foarte multe nuanțe, cu grijă pentru subiect, pentru publicul pentru care scriu, pentru oamenii despre care scriu.”
Materiale
- Jurnalul Decretului – Viața noastră sexuală a fost un calvar
- Grădinarul udă toate florile, chiar și pe cele ce nu înfloresc
- INVESTIGAȚIE. Cunoscut activist vegan din București, acuzat că a abuzat sexual fete între 10 și 19 ani. Dezvăluirile a șase victime: „Criteriile lui: să fie virgine, tinere, inocente”
Sunt multe jurnaliste foarte bune în România pe care le apreciez foarte mult, colegele mele de la ziar sunt jurnaliste foarte, foarte bune
Ioana Moldovan
De la furat pe stradă, la povești pe care vrei să le spui
Ioana Moldovan e la aproape toate evenimentele mari. Poți să ți-o fixezi drept reper în mulțime, fata aceea cu un bob blond perfect. Dar Ioana Moldovan e și în locuri în care nu ajungem. În cabinetele medicilor de țară, în Etiopia, lângă soldații răniți care-și fac un alt drum prin sport, în Taksim în timpul protestelor și pe la bâlciuri. Fotojurnalismul a fost un fel de a deveni mai atentă, mai umilă, mai deschisă.
Ioana avea un loc de muncă ce îi plătea facturile și pasiunea.
Era un adult responsabil care mai fura puțin timp și puțină bucurie apăsând declanșatorul aparatului foto. Cadre pe stradă, apoi zile de concediu pentru a vedea mai mult. „Am ajuns într-o fostă colonie muncitorească, la Mija, am stat mai mult, am vorbit cu oamenii. Mi-am dat seama atunci că în afară de cele 1.000 de cuvinte dintr-o poză mai e și un context, mai sunt povești pe care poți să le descoperi, petrecând mai mult timp pe un subiect. Cumva, ăla a fost primul meu contact cu fotojurnalismul și cu fotografia documentară și am dezvoltat de acolo un prim proiect documentar în fostele colonii muncitorești din România. De acolo a pornit totul. Am încercat în continuare să spun povești, nu să fur imagini.”
Să spui povești ia timp, resurse, energie, iar pentru Ioana devenise frustrant să numere zilele de concediu în care putea să o facă. Sau să fie nevoită să aleagă. „Apărea ceva, era un protest în Turcia sau Euromaidanul și mă gândeam tot timpul, băi, mă duc acolo, îmi iau concediu, dacă apare ceva mai interesant și nu pot să fac, că nu mai am zile de concediu și devenise așa, o chestie foarte apăsătoare. Calculul ăsta cu timpul pe care îl am să îl dedic. Am avut noroc cu un proiect de un an de zile, cu Euractiv, care m-a ajutat să fac trecerea și mi-am dat demisia.”
Cum rămâi pe linia de plutire ca jurnalist independent și, mai ales, ca freelancer
Se vorbește prea puțin despre resurse în ceea ce privește jurnalismul, mai ales cel independent. E un efort imens să poți rămâne pe linia de plutire. „Am încercat să-mi dezvolt rețeaua, să cunosc oameni, am mers la workshopuri, ca să cunosc editori, să le scriu, să le pitchuiesc. Pentru mine ca fotojurnalist, colaborarea cu media din afară e foarte importantă, pentru că felul în care plătesc ei asigură o bună parte din venituri. Media din România, mai ales cea independentă, oricât s-ar chinui nu reușește să se apropie de nivelul ăla și e greu doar din colaborări interne.”
Ce ajută în toată echilbristica asta? Cei de lângă, de la familia care ajută când proiectele nu se leagă, la colegii care au mereu un sfat, un edit și își fac timp să discute idei și abordări. Fotojurnalismul și fotografia documentară nu sunt o serie de țacuri și un blitz. Vorbind cu Ioana am realizat din nou că fotojurnaliștii sunt cei mai fără de orgolii din presă, mai dispuși să se ajute,decât să-și pună piedică.
Puțin mai generoși.
Ce primesc înapoi? „Moment de bucurie ar fi când lucrezi la un proiect în România, e proiectul tău de suflet și poate nu e atât de mare în raport cu dinamica evenimentelor internaționale, dar reușești să publici povestea respectivă la o instituție media mare din străinătate. De exemplu, când am publicat povestea Doctori de la țară în New York Times Lens Blog. Bucuriile vin și din chestiile mici. Când îți scrie cineva pe care nu îl cunoști că iubea fotografia, dar că se îndepărtase și că munca ta a făcut-o din nou să-și urmeze pasiunea”.
Și, mereu, bucuria de a spune povești cu respect și cu empatie.
Moment de bucurie ar fi când lucrezi la un proiect în România, e proiectul tău de suflet și poate nu e atât de mare în raport cu dinamica evenimentelor internaționale, dar reușești să publici povestea respectivă la o instituție media mare din străinătate
Mirela Neag
În lumina reflectoarelor stau faptele, nu jurnaliștii
Mirela Neag face parte din prima generație de jurnaliști de după Revoluție și din generația de acum a celor tot mai puțini care fac își fac meseria în interesul public. Mai mult de 30 de ani fără să fi obosit, fără să fi cedat, fără să devină o etichetă.
Investigațiile ultimilor ani, semnate alături de Cătălin Tolontan și Răzvan Luțac au zguduit sistemul sanitar, au ajuns model peste tot în lume, datorită filmului Colectiv, dar n-au transformat-o într-o vedetă. Mirela Neag face știri uneori. Pune mâna pe telefon și sună pentru că se întâmplă ceva despre care publicul are nevoie să știe, fie că e un accident, fie că e un spital care arde.
Nu stă în loja specială a învestigației, nu se așează niciodată singură în centru sau lumină. Acolo trebuie să stea faptele.
Forjorul termist prins de valul concedierilor post revoluționare caută în România Liberă locuri de muncă. E o firmă româno-americană ce angajează un om pentru tehnoredactare computerizată. Primul contact cu presa.
Au urmat cronici de volei și baschet pentru cotidianul „Meridian”, apoi colaborări cu diverse redacții pe subiecte politice, iar din 1997 ajunge în redacția ProSport. Acolo începe și investigațiile alături de Cătălin Tolontan, cu „Dosarul Piatra Arsă”. Dosarele „Ridzi – Ziua Tineretului” și „Gala Bute” dărâmă miniștri și sisteme. La fel se întâmplă mai apoi și cu seria Hexi Pharma, care a însumat 137 de articole într-un an. Și apoi altele, și altele, pandemie, războiul mare și cele mici, ale noastre. „Trebuie să fii în alertă 24 de ore din 24 de ore. Dacă arde un spital, pui mâna pe telefon și te apuci de muncă. Când se întâmplă un accident, cum a fost cel din pasajul Unirii, pui mâna pe telefon și muncești.”
E un ritm îngrozitor care pe mulți îi stoarce și le ia puterea de a continua. Nu și Mirelei.
„România nu te lasă să obosești. Din momentul în care ieși pe ușă, te motivează. Scrii despre un fapt care într-o țară europeană nu ar trebui să existe, care te revoltă. Scrii și apoi a doua zi o iei de la capăt. Vezi alte 10 lucruri. Numai cât mă urc în mașină îmi dau seama că roțile devin pătrate. Sunt din ce în ce mai multe gropi, când ar trebui să fie mai puține.”
Cât poți să îndrepți, cât poți să repari din tot ce vezi? Mirela știe că nu e treaba ei să facă asta, ci să spună oamenilor ce trebuie să știe. Să le ofere informațiile, ca ei să poată lua cele mai bune decizii. Jurnaliștii nu vor astupa niciodată gropile, dar vor ști să afle din cauza cui sunt acolo, cât se pierde în ele, să întrebe și să informeze. „Dacă astăzi publicul e mai bine informat decât era ieri, pentru că eu i-am oferit o informație curată, eu sunt mulțumită. Atâta timp cât noi primim informația corectă de la instituțiile care ne guvernează, noi putem să ne decidem viața. În momentul în care instituțiile statului ne mint și ne dau o informație eronată, le lăsăm pe ele să ne decidă viața. Este exact relația medic-pacient. Când medicul îți spune adevărul, indiferent cât de greu îi este pacientului, atunci el știe ce are de făcut. El decide ce are de făcut. Decid să rămân, să mă tratez în spitalele din România, în spitalele publice sau decid să îmi salvez viața în altă parte. În momentul în care medicul îți ascunde adevărul, pentru că, vezi doamne, te protejează, te menajează, atunci el îți decide viața.”
Mirela va face meseria asta până la capăt, pentru ca fiecare să își poată decide viața. Știind.
România nu te lasă să obosești. Din momentul în care ieși pe ușă, te motivează. Scrii despre un fapt care într-o țară europeană nu ar trebui să existe, care te revoltă.
Diana Oncioiu
Răbdarea de a scrie despre fapte, în 11.000 de abordări
Diana Oncioiu e un cronicar al nedreptăților sistemice, al nedreptățiților, oricât ar suna de pleonastic. În fond, nu toți jurnaliștii își fac meseria împotriva nedreptății? Diana o face pentru adevăr, cu atenție pentru subiecte și categorii deseori neglijate. Fie că sunt asistații sociali, victimele abuzurilor sexuale ale prelaților sau mirenilor sau portrete nuanțate ale celor în care oamenii vor să creadă fără să știe. Are o putere pe care n-o bănuiești la prima vedere, ce vine din faptul că scrie ce spun faptele, nu ce vor unii să se audă.
„Mă simțeam puțin impostor, dacă cineva zicea că sunt jurnalistă”
Simțea că trebuie să muncească în timpul masterului și avea două opțiuni: fie să meargă la CNSAS, un loc bun pentru un student curios de la științe politice, sau într-o televiziune, unde să exploreze un domeniu nou. Pentru CNSAS avea să mai fie timp. A ales televiziunea și a fost o experiență frustrantă.
„În trei ani la Realitatea, nu pot să zic că m-am simțit jurnalist. Eram redactor și o rotiță într-un mecanism mai mare. Mă simțeam puțin impostor, dacă cineva zicea că sunt jurnalistă. Au urmat doi ani de Digi și apoi am venit în presa independentă. Aici am simțit că pot să fac mai mult. Nu voiam să apar pe sticlă, voiam să scriu, să fac mai mult, iar mediul de acolo nu îmi permitea să creez mai mult. Voiam ca vocea și scriitura mea să aibă o putere mai mare și să ajungă un pic mai departe. Din 2014, când am venit la Dela0, am simțit că fac meseria asta pe bune. Și sper să fac asta și la 50 de ani.”
Dacă Dela0 nu ar fi funcționat, probabil ar fi renunțat la jurnalism. Dar a renunțat puțin la egoismul ei și și-a hrănit curiozitatea și nevoia de răspunsuri. „Indiferent de subiecte, dar cu atât mai mult când ai de a face cu niște subiecte sensibile, ai o responsabilitate imensă față de public. Mai ales într-o vreme în care e plin de fake news și de dezinformare, tu trebuie să spui adevărul. Adevărul faptelor. Suntem oameni înainte de toate și suntem subiectivi. Doar că meseria asta te obligă să fii cât mai puțin subiectiv. Asta înseamnă din nou să te uiți foarte atent la fapte. Ele sunt mai presus de prejudecățile tale. Credința ta personală pe anumite subiecte poate să fie una. În momentul în care faptele spun că nu e așa, tu te duci după fapte, nu după ce crezi tu”.
În astfel de situații trebuie să poți să renunți la prejudecăți, dar și la nevoia de a fi pe placul tuturor. „Dacă ai tendința asta să te gândești, mă rog, să mă placă lumea, nu e nici o șansă. Nu o să te placă nimeni. Dimpotrivă, mai mult o să te înjure lumea. Cu atât mai mult dacă faci jurnalism de investigație sau confrontational journalism.”
Unul dintre subiectele care nu o fac plăcută, viralizată sau cunoscută, e cel al beneficiarilor de ajutor social. Cei acoperiți de blam de un fost președinte și câteva televiziuni, pentru că e ușor să arunci vina pe cei pe care nu îi aude nimeni. Diana a trecut de mituri și a început să spună cu încăpățânare date și fapte. „Cred că e un pic nesănătos să crezi că vei schimba lumea. Poate schimbi lucruri foarte mici în ani de zile. Dacă pornești la drum cu ideea asta, o să renunți ușor, o să te frustrezi. Eu am foarte multă răbdare și subiectul cu beneficiarii de ajutor social m-a ajutat mult. Am foarte multă răbdare și știu să pistonez pe tema aia de 11.000 de ori, dacă e nevoie, și să caut 11.000 de abordări, ca să arăt, nu că ăsta e adevărul meu, repet, că nu-i vorba despre adevărul meu, că astea sunt faptele și așa stau lucrurile în realitate”.
Influencerii, creatorii de conținut nou au acum de multe ori o audiență mult mai mare decât cea a jurnaliștilor.
Diana spune că e în regulă așa, fiecare face altceva și nu e loc de întrecere sau de frustrări. Cei care o deranjează sunt cei care înșală meseria și păcălesc publicul spunându-și jurnaliști. „Mă frustrează cu adevărat jurnaliștii care fac meseria asta în bătaie de joc. Detașări din jurnalism în politică și înapoi, materialele plătite și nesemnalizate, un subiect despre care Cristian Andrei scrie de multă vreme, impostorii cu vizibilitate la care oamenii se uită fără să știe că au alte interese”.
Interesul jurnalistului e interesul public. Iar Diana scrie în serviciul său.
Dacă ai tendința asta să te gândești, mă rog, să mă placă lumea, nu e nici o șansă. Nu o să te placă nimeni. Dimpotrivă, mai mult o să te înjure lumea. Cu atât mai mult dacă faci jurnalism de investigație sau confrontational journalism.
Andreea Pavel
Un ziar îl pornești când ai nevoie, nu când ai de toate
Andreea Pavel e co-fondator Info Sud-Est și unul dintre oamenii care nu poate trăi altfel decât luptându-se cu nedreptatea și bucurându-se de libertatea pe care doar jurnalismul independent o poate oferi. E un efort imens pe care nu îl vede, pentru că a devenit parte din ea.
„Aveam 16 ani când am avut primul contact cu presa. Eram într-o revoltă permanentă, împotriva programei școlare, a literaturii care se preda în liceu, a nedreptăților. Și am avut un profesor care a fost plăcut suprins de revolta mea și m-a invitat la cercul de jurnalism pe care îl înființase.
Și nu am vrut inițial să merg, pentru că mă revoltam inclusiv împotriva propunerii de a scrie, deși îmi plăcea să scriu, îmi plăcea să citesc. Și mi-a plăcut atât de mult, m-a fascinat atât de mult faptul că revolta mea își găsea un loc în sfârșit.”
Experiența asta a făcut-o să-și caute un loc, un ziar, dar la Constanța Era Mazăre făcea dificil demersul, iar primele experiențe au fost tot ce nu ar fi trebuit să vadă un student sau un licean. „De exemplu, am văzut o țeavă de apă și de canalizare care se revărsa în mare și m-am întors în redacție super fericită că am văzut lucrul ăsta și că am un subiect. Redactorul șef m-a chemat în birou și mi-a explicat că, de fapt, n-am văzut nicio țeavă.”
„N-au cum doi studenți să facă un ziar”
Episoadele de tipul acesta s-au tot repetat. Și ea a continuat să încerce. Până a făcut un ultim pariu: să-și facă ziarul ei. „Nu știu dacă era vârsta o nebunie, aveam 22 de ani când am făcut asta. Colegul meu, Cristi Leonte, avea 21. Experiența din redacțiile prin care am trecut m-a ajutat să știu tehnic cum se face un ziar. Am avut foarte mare noroc cu Cristi, pentru că învață orice foarte repede. De exemplu, a învățat programul de machetare a ziarului în 20 de minute. Ne-am completat. El n-avea niciun pic de experiență în presă. Am fost colegi de facultate la istorie, la relații internațioale și asta era singurul lucru pe care îl aveam în comun”.
Era Mazăre însemna că nu puteau tipări în Constanța. Mergeau în alt județ și apoi le distribuiau. „Tot timpul existau zvonuri că e cineva în spatele nostru, că n-au cum doi studenți să facă un ziar. E imposibil. Dar fix asta se întâmpla.” Asta însemna și să muncească în alte părți ca să poată să țină ziarul.
Au urmat investigații, premii. Și la fel de multă muncă. „Eu am ajuns să lucrez la G4Media între timp, ca editor. Cristi Pantazi și Dan Tăpălagă erau repere și am ajuns să fiu colega lor”.
Nu vrea să plece niciodată de la Constanța. Pentru că e nevoie de presă locală și pentru că își iubește orașul.
Își dorește doar să mai găsească oameni care să fie la fel de pasionați să scrie despre nedreptate. „Pentru că o să rămânem singurii care o să mai vorbească, toată presa clasică, tradițională, deja e anihilată, e paralizată de banii care au plecat de la guvern. Milioane, zeci de milioane de euro care au paralizat practic tot”.
Nu îi e frică, deși peisajul media din România arată din ce în ce mai rău. „Nu te-ar mai mira dacă ți-ai vedea un alt coleg supus Kompromatul lui, cum au fost cazurile Emiliei sau controale peste controale. Sau ce li se întâmplă colegilor de la Iași, de la ReporterIS, cărora li s-au aruncat găleți de mizerii în redacție, la propriu. Dar aș vrea să știe toată lumea că jurnaliștilor nu le e frică. Și dacă încerci să ameninți un jurnalist care își iubește meseria și e dedicat și se identifică cu meseria lui, nu o să reușești decât să obții rezultatul complet invers”.
Materiale
- Palatul Reginei Maria din Mamaia revine la stat definitiv/ Monumentul istoric a fost vândut ilegal în 2003, la prețul unui apartament, unei firme controlate de Bittner-Petrache-Vântu – campania de presă care a durat 8 ani de zile (2014-2022)
- INVESTIGAȚIE Unde a ajuns miliardul de euro de la UE pentru Delta Dunării. Oamenii care controlează banii
- EXCLUSIV STENOGRAME Cum încercau să intervină doi liberali cu influență pe lângă ministrul Drulă ca să le țină oamenii în funcții: ”Domnule ministru, fac ce vrei tu!”
Toată presa clasică, tradițională, deja e anihilată, e paralizată de banii care au plecat de la guvern. Milioane, zeci de milioane de euro care au paralizat practic tot
Andreea Pocotilă
Să fii mereu de la Jurnalism, indiferent de redacție
„De la Rise e cineva? Trebuie să fie și de la ei cineva”, îmi strigă la finalul întâlnirii Andreea Pocotilă.
Numele ei e legat acum de „Puterea din umbră”, ultima investigație Recorder, care arată cum arbitrariul scoate din sistem oamenii care nu-i mai convin. De la Recorder e în vremurile astea un fel de medalie invizibilă, dar Pocotilă a fost de la Jurnalism mereu, indiferent cum s-ar fi numit publicația la care a lucrat.
Vorbește despre Jurnalism cu toate minusurile lui. Cu orgoliile care despart, cu cei mulți care trădează interesul public pentru câștiguri facile, cu bătălia cu algoritmii și lipsa de atenție. Pentru ultima parte are soluție. Să continue să învețe cum poate să aducă publicului informația mai aproape, mai bine, mai corect. Pentru orgolii n-are rezolvări rapide. Doar să lase din al ei, că poate învață cineva din asta.
La sfârșitul generalei, unul din frații ei a lăsat-o în grija unei prietene, studentă la Jurnalism. Dădaca temporară, jurnalista Tatiana Dabija, a luat-o la un curs și Andreei i-a rămas în memorie discuția liberă între profesori și studenți despre oaia Dolly, primul animal clonat. S-a întors la Slobozia și a spus că ar vrea devină jurnalistă, iar profesoara de matematică i-a răspuns că dacă va ajunge jurnalist, ea se face femeie de serviciu.
La alegerea facultății a contribuit și felul în care tatăl ei citea ziarul, ritualic, ca pe ceva important. Și faptul că îi era prea milă de animale ca să devină medic veterinar.
A început să lucreze din facultate. Mai întâi la The Bullet, un program al CJI, coordonat anul acela de un jurnalist de la Associated Press. Apoi la Bucharest Daily News, un cotidian de limba engleză, iar când acesta s-a desființat, a ajuns la Evenimentul Zilei, la secția de investigații condusă de Emilia Șercan. A învățat de la ea și de la Mihai Munteanu, devenit apoi unul dintre fondatorii RISE Project.
A învăța nu e, de fapt, niciodată la trecut pentru Andreea. Andreea e curioasă și face asta continuu.
Spune că a avut noroc de editori de la care a învățat și că a ales locuri în care să se poată dezvolta, fie că acestea s-au numit România Liberă, Vice sau Recorder. Conținutul e important. Și respectul față de public. „Vice este dedicată segmentului tânăr, care nu are neapărat apetit pentru investigații. Dar am reușit să fac materiale grele, citite de publicul Vice, pentru că au fost livrate într-o formă accesibilă acestuia. Le sunt recunoscătoare celor de la Vice că am putut să fac asta.”
Recorder este și el o experiență de învățare. „Trecerea la video nu a fost ușoară, a durat. Și încă durează. E cu totul altă paradigmă decât cea în care activasem eu 15-16 ani. Dar de ce nu, de ce să refuzi, când te ajută să crești?”
Andreea va continua să învețe și să facă meseria asta până la final. În interesul public.
„Mi-ar plăcea ca fiecare om, din fiecare redacție, să gândească, să găsească acea modalitate sau măcar să încerce să-și respecte publicul și să își păstreze menirea. E flagrant ce se întâmplă acum în presa mainstream. Jurnaliștii se gândesc la ei înșiși, fie să nu-și piardă locul de muncă, fie, în cazul șefilor și vedetelor, să-și mențină privilegiile. Politicienii se gândesc cum să iasă cât mai frumos și din chestia asta rămâne publicul pe afară. Poți să-ți folosești mintea și să știi că ce livrezi tu e departe de ce are nevoie publicul.”
Mi-ar plăcea ca fiecare om, din fiecare redacție, să gândească, să găsească acea modalitate sau măcar să încerce să-și respecte publicul și să își păstreze menirea.
Sorana Stănescu
Pasiunea pentru televiziune, groaza de a scrie și pariul cu un newsletter
Sorana Stănescu a început în liceu cu emisiuni pentru tineri la o televiziune locală și scrie acum primul newsletter independent de sănătate din România. E un test într-o lume în care jurnaliștii se luptă cu anxietatea precariatului, dar și dorința de a aduce în fața publicului informații de care e nevoie, așa cum știe ea mai bine, cu rigoare și atenție la detalii.
A lucrat la TVR, a făcut un masterat în televiziune la Londra și apoi s-a întors în România și a devenit parte din DOR. Cristi Lupșa, fondatorul revistei, a fost și omul care îi arătase că poate să scrie.
„În 2008, am făcut cursul de jurnalism pe care Cristi îl făcea la CJI. Pentru mine acela a fost un punct de cotitură, pentru că eu am intrat în facultate odată cu o mare pasiune și plăcere pentru televiziune, care a rămas, și cu o groază de a scrie. Eram convinsă că nu o să scriu niciodată. Examenul la Jurnalism era de tipul mergi pe stradă, când, deodată. A fost atât de traumatică experiența de a inventa încât eu am zis că nu voi scrie niciodată. Am făcut cursul lui Cristi, care mi-a arătat că nu e vorba despre talent, de condei sau de inventat, ci e vorba de documentat, de rigoare, de detalii, de lucruri care se învață și se șlefuiesc în timp.”
Momentul în care e acum, al newsletterului și al colaborărilor, e un test care îi e necesar.
Vrea să facă jurnalism și să aducă oamenilor informații, în ciuda momentului dificil în care e presa. „Nu am găsit o formă mai bună, mai direct și mai accesibilă de a ajunge la niște oameni. Încerc să văd unde îl pot duce. Acum am de trei ori sala mare de la Teatrul Național București plină cu niște oameni pe care informațiile alea după care eu sap îi ajută. Din 2020, am o boală cronică și atunci foarte multe dintre lucrurile pe care le scriu, le trăiesc. Le trăiesc și trebuie să le descâlcesc pentru mine și aflu tot felul de chestii, cum a fost și faptul că asigurarea acoperă și unele servicii stomatologice și unele servicii psihologice. Tot felul de surprize despre care habar nu aveam.”
Trimisul informațiilor are în spate nu doar curiozitatea ei nativă, care a făcut-o mereu să descopere cum funcționează sistemele, fie că a fost vorba despre educație, dezvoltare rurală sau sănătate. E și o muncă foarte mare și o încercare de a păstra echilibrul financiar, chiar dacă spune că e printre norocoșii care nu au rate, chirii sau copii. Să scrii lucrurile de care publicul are nevoie e aproape un lux. „E pentru prima dată de când am terminat facultatea când nu sunt angajată, salariată cu contract de muncă și mi-am dat cumva anul ăsta să văd dacă mă pot descurca din freelancing și cât e de fezabil pe termen lung. Vreau să văd cât de departe pot duce newsletterul și să îl fac pe el să facă bani. Am primit oferte de muncă în companii, dar vreau să încerc să mă descurc singură. Nu aș fi putut să mă duc de la DOR la o bancă să fac comunicare.”
Spune că ar fi o dovadă de lașitate să nu încerce să mai facă jurnalism așa cum a învățat timp de 20 de ani. Dar știe și că nu e singură. E un moment greu pentru toți.„80% din presa mainstream e finanțată de partide, transparent și netransparent, legal și ilegal. Presa independentă se chinuie să trăiască din tot felul de granturi și sponsorizări. Nimeni nu o duce bine.”
Acum am de trei ori sala mare de la Teatrul Național București plină cu niște oameni pe care informațiile alea după care eu sap îi ajută
Emilia Șercan
Mai mult decât plagiate
Emilia Șercan e în era Facebook jurnalistul plagiatelor, dar înseamnă mai mult de atât. E un om care a ales acum 27 de ani Jurnalismul, a făcut sute de anchete și nu are de gând să renunțe la a pune cap la cap informațiile, deși operațiunea de Kompromat la care a fost supusă a încercat să o transforme în victimă. Nu e.
E jurnalistul a cărui primă mare anchetă a însemnat și primul proces. L-a câștigat, pentru că nu face nimic fără o documentare minuțioasă, bazată pe fapte și dovezi, nu pe vorbe.
În toți anii aceștia încă trei entități au atacat jurnalismul Emiliei în instanță, dar a prevalat adevărul.
„Prima mea anchetă majoră a fost făcută în 1998-1999 despre apele minerale care erau, de fapt, ape naturale în care se băga bioxid de carbon. Titlul era Izvorul Minciunilor. M-au dat frații Micula în judecată, pentru că am scris despre faptul că ei vând așa apa lor, numită Izvorul Minunilor. Cereau un miliard de lei”. Era mult pentru vremea aceea, tocmai pentru a o intimida. „Am avut întotdeauna curajul de a scrie despre subiecte sensibile și nu am fost reținută de faptul că urmează să scriu despre unul dintre produsele-vedetă ale unui conglomerat comercial”.
Emilia vorbește despre cât de important e mediul în care te formezi. Despre norocul ei de a face parte din echipe care i-au permis să se dezvolte și în care cenzura nu a fost un subiect de discuție. Face și acum echipă cu Mona Dîrțu, un alt jurnalist de dinainte de Facebook. Și de la amândouă învață noi generații.
Rămâi jurnalist doar învățând constant
A venit din Bucovina la București cu o mapă de presă. Făcuse încă de la Vatra Dornei multe interviuri cu personalitățile care ajungeau pe acolo, subiecte sociale, reportaje. Fiecare etapă profesională a fost un proces de învățare și de perfecționare.
Învață și acum, participă la traininguri, pentru că profesia se schimbă tot timpul. „Trebuie să ții pasul ca să știi să documentezi, să știi să cauți informația. Cred că particularitatea mea e că nu am stat niciodată la mâna surselor. Sunt foarte puține subiectele unde eu am plecat cu un articol de la o sursă care mi-a dat informația. Și am știut să îmi caut subiectele accesând foarte multe surse deschise, adică baze de date, căutând și făcând conexiuni între informații.”
Ancheta despre Mătușa Tamara, celebră în epoca Adrian Năstase, e un alt exemplu de atenție, coroborat informații și ceva în plus. „A pornit de la o informație publică. O informație care era menționată într-o scrisoare scrisă de o rudă a lui Adrian Nastase, ce fusese făcută publică cu doi ani înainte, dar nu a avut nimeni răbdare să o citească în integralitate, pentru că era lungă, începea cu lucruri legate de viața privată.”
Apoi Răzvan Popa de la Gândul a scris despre faptul că Adrian Năstase și-a actualizat declarația de avere și a primit un milion de euro donație de la o mătușă. „Ne-am întrebat cu ce puteam veni în plus. M-am apucat să caut pur și simplu informații. Am făcut efectiv ceea ce face un criminalist. Am citit scrisoarea veche până la capăt, am remarcat un nume, am văzut conexiunea și așa am descoperit că terenurile fuseseră vândute de familia Bichel lui Năstase la prețuri subevaluate de zeci de ori.”
Ancheta Mătușii Tamara e dovada că Emilia a scris mereu, cu aceleași metode, despre cei care viciază prin corupție sau impostură democrația românească.
„Am scris despre plagiate atât de mult pentru că eu cred foarte tare că nu putem să schimbăm lucrurile în România fără să reinstaurăm competența, profesionalismul și meritocrația. Și avem nevoie ca de aer de oameni cu repere morale sănătoase, dacă vrem să păstrăm o linie dreaptă și să sperăm într-un parcurs democratic solid pentru țara asta. Eu chiar îmi iubesc țara. Asta pentru mine e o formă de patriotism, o formă de a-mi arăta că îmi iubesc țara, făcând lucrurile astea. Nu vreau să spun că e un sacrificiu personal, pentru că nu, e meseria mea.”
Am scris despre plagiate atât de mult pentru că eu cred foarte tare că nu putem să schimbăm lucrurile în România fără să reinstaurăm competența, profesionalismul și meritocrația.
Un studiu recent arată că vizibilitatea femeilor, atât ca jurnaliști, cât și ca subiecte de știri, s-a schimbat foarte puțin în ultimii 25 de ani și încă „nu reflectă contribuția femeilor la structura societății, culturii, artelor și politicii europene”. Și „mai puțin de unul din patru experți sau comentatori erau femei în majoritatea mijloacelor de informare în masă”.
Dar doar incluzând vocile femeilor, ca surse, ca experți, ca jurnaliști, și ținând cont de nevoile și perspectivele feminine, presa poate să reflecte echilibrat societatea.