Cât de adâncă va fi trauma noastră după ce vom trage linie?

Andreea Pavel, Jurnalist, Info Sud-Est

Nu știu câte redacții vor rezista, nici care, ori câți jurnaliști vor mai rămâne pe baricade după ce se va fi terminat. Cine va renunța definitiv și cine se va retrage doar o vreme din meseria asta? Câți vor fi, dimpotrivă, mai motivați decât înainte?

Cât de adâncă va fi trauma noastră după ce vom trage linie?

Trăim o perioadă a naibii de dificilă, mai dificilă decât a altora, pentru că noi nu putem ieși din psihoza asta a coronavirusului. Nici atunci când vrem, nu putem. Iar unii dintre noi ar vrea tot mai des.

De câteva săptămâni ne consumăm și ardem rapid, mai rapid decât o făceam înainte, iar asta ne va costa. Vom plăti după ce vom reveni la normal, așa cum va arăta el după.

Filtrăm zilnic sute de informații, de-aici sau din străinătate, le traducem sau le sintetizăm, le îmbrăcăm într-o formă ușor de înțeles, le dăm sens și le livrăm.

Sute și mii de informații, tabele, grafice, hărți, toate cu și despre acest nenorocit de virus care sufocă plămânii bolnavilor în spitale și creierii celor sănătoși de afară.

Doar că noi nu avem o pensetă cu care să ne extragem din vârtejul amețitor al infectaților și morților din toată lumea care se rostogolește peste noi zilnic în cifre și statistici tot mai odioase și greu de acceptat.

Noi nu putem să închidem televizorul pentru că “gata, ne-a ajuns pe ziua de azi”, ”ne panichează ce auzim”, ”intrăm în depresie în ritmul ăsta”, ”vrem și altceva în afară de COVID-19”, ”trebuie să fim zen și să așteptăm să treacă”.

Nouă nu ne ajunge ziua, o prelungim până intrăm în cealaltă. Pe noi nu ne panichează informațiile multe, ci lipsa lor. Depresia și anxietatea le-am cusut de noi și le purtăm ca accesorii în funcție de cum ne trezim dimineața. Și, da, am vrea să scriem și altceva în afară de COVID-19, dar câți dintre oamenii care ne citesc ne-ar considera rupți de lume? Toți? 

Așa că încropim zen din ce ne rămâne și, da, și noi abia așteptăm să treacă.

Și nouă ne este frică, pentru că nici noi nu știm pe cine vom pierde. Nu știm dacă, pe cine și câți vom pierde, sau dacă ne vom prăpădi chiar noi, pentru că, în definitiv, de-asta ne este frică tuturor, să nu murim noi sau cei pe care-i iubim. 

Iar noi nu putem să uităm de asta nici măcar o zi.

Așa că, azi, gândul meu se duce către toți colegii mei care își iubesc meseria, își respectă cititorii și trec prin nebunia asta singuri, în liniște. Să ieșim sănătoși cu toții din povestea asta.