Ce e de făcut cu știrile false?

Ioana Avădani, Președinte CJI, Dumitrița Holdiș, Coordonator proiecte, CJI

Pandemia cauzată de virusul COVID-19 a readus în atenția publicului și a autorităților problema „știrilor false”. Evenimente care creează panică, stres, sau doar interes crescut sunt un prilej pentru răspândirea informațiilor false în spațiul public. Campaniile electorale, pandemiile, crizele economice ne țin conectați la fluxul de informații. Atenția noastră este sporită, iar producătorii de știri – fie bune, fie rele – sunt pregătiți să livreze. Întrebarea este: ce facem să ne protejăm de manipulare în aceste momente când suntem mai vulnerabili la dezinformare decât în mod obișnuit?

Știm că, în general, consumăm știri pentru a afla ce se întâmplă în lume. De multe ori, însă, căutăm informații care ne confirmă valorile și ideologia. Un studiu publicat de Institutul pentru Tehnologie din Massachusetts (MIT) ne spune că știrile care ne contestă viziunea despre lume sunt digerate mai greu, deoarece necesită un sporit efort mental pentru a fi înțelese. În plus, ele produc și o reacție emoțională negativă, iar acest lucru creează disconfort. Rezultatele cercetării publicate de MIT sunt îngrijorătoare pentru oricine a încercat în ultimii ani să dezvolte metode de contracarare a știrilor false în spațiul online. O serie de măsuri, începând de la eliminarea boților – aplicații care execută sarcini automatizate pe Internet – la blocarea conținutului online până la campaniile de verificare a informațiilor și educația media au fost propuse de diferiți actori. Este realist să ne imaginăm că putem să controlăm fenomenul? O întrebare mai rar pusă este: e dezirabil să vrem să controlăm răspândirea informațiilor false cu orice preț?

Spațiul online este mai puțin reglementat decât media audiovizuală. Pentru radio și televiziune ai nevoie de o frecvență – iar spectrul de frecvențe alunei țări este limitat. ca să obții o frecvență, statul impune anumite condiții – inclusiv legate de conținut: corectitudine, protecția minorilor, etc. Pe internet pot funcționa un număr nelimitat de publicații, așa că statul nu mai are „monedă de schimb”. De asemenea, Internetul este mai descentralizat și datorită naturii sale transfrontaliere, mai puțin controlabil de autoritățile naționale. Asta poate fi un lucru bun, dacă vrei să publici informații despre abuzuri și nu vrei să fii persecutat de autorități. Dar poate fi un lucru rău, dacă vrei să postezi povești despre conspirații și nu vrei să fii pedepsit de autorități. Libertatea oferită de Internet face posibil abuzul. Marea dilemă privind Internetul este cum să îl facem un spațiu mai sigur, fără a-l cenzura.

Întâi de toate, trebuie să știm că Internetul nu e sat fără câini. Toate regulile de comportament impuse de legislație pentru spațiul fizic se aplică și pentru Internet. Dar diseminarea de informații false nu este delict decât dacă pune în pericol securitatea națională., adică în cazuri cu consecințe foarte grave. Există și propuneri pentru cazurile mai puțin serioase. De exemplu, unele voci promovează intervențiile care schimbă comportamentul utilizatorilor: etichetarea conținutului care conține informații false sau stimularea reproducerii informațiilor adevărate pe platformele de socializare. Fact-checking sau verificarea datelor de entități independente funcționează dacă verificările sunt simple și la obiect. Elementele de grafică interactivă de genul „barometrele de adevăr” par să creeze confuzie și adversitate în rândul multor utilizatori. Un mesaj direct, de preferat unul care identifică o întreagă frază ca adevărată sau falsă, nu doar porțiuni din ea, pare să fie receptat mai ușor de utilizatori. Dar, să nu uităm, că verificările care contravin ideologiei personale a utilizatorului vor fi respinse cu mai multă ușurință.

Eliminarea boților sau a conținutului nu par a fi soluții sustenabile, pentru că boții, conturile și site-urile de știri false vor continua să reapară. Sistemul media actual e unul în care supraproducția de conținut e regula, iar eforturile necesare „curățării” lui necesită resurse umane și tehnice imense. Birocrația necesară unor tactici de blocare a conținutului poate să devină ușor distopică: vom avea comisii care stabilesc care e adevărul? Sisteme automate care fac acest lucru? Realitatea cui va servi ca măsură a lucrurilor? Curățarea oricărui spațiu public de „elemente periculoase” are cel puțin conotații, dacă nu implicații, autoritare. În timpul crizei COVID-19 în România, blocarea conținutului s-a făcut de o comisie parte a Ministerului de Interne, o instituție de control a populației, cu zero expertiză în probleme ce țin de libertatea media, dreptul la liberă exprimare și accesul la informație.

Vorbind strict de intervenții ce țin de comportamentul utilizatorilor de informație, educația media pare a fi o soluție pe termen lung a acestor probleme ce țin de infrastructura și modul de funcționare a Internetului  de către public. Ea este bine venită și posibilă la orice vârstă, dar este mai eficientă dacă se face în școală. Pentru că intervine în perioada de formare a viitorului cititor și creator de știri false, educația media în școală este o soluție de termen lung.  Mai are avantajul de a nu încălca niște drepturi fundamentale ale omului și nu creează pericole pentru starea democrației, așa cum o face cenzura – denumită eufemistic blocare de conținut. Educația media nu este un panaceu și nu rezolvă problemele ce țin de infrastructura și logica de producție a conținutului în spațiul online – unde producem „date”, nu conținut, iar datele produc profit. Educația media recunoaște consumatorul de informație și în rolul lui nou de producător de informație, iar acest rol vine cu responsabilități noi care trebuie recunoscute de la vârsta la care această transformare are loc. Iar această vârstă e una din ce în ce mai fragedă.