#Jurnal din redacție 28

Andra Matzal, Editor, Scena9

Sunt cinci luni și o săptămână de când redacția noastră a devenit o rețea de case, unde toți cei care ținem Scena9 în priză împărțim muncile jurnalistice cu cele domestice. Am decis că e mai sigur să lucrăm de la distanță și, în afara ședințelor săptămânale de sumar, când ne mai întâlnim în carne și oase, petrecem mult timp în căsuțe poștale virtuale, camere de chat și ferestre de zoom. Aici ne-am petrecut toți vria de la începutul pandemiei, când realitatea era copleșitoare, iar noi încercam să ținem pasul cu ea și s-o înțelegem în același timp cu cititorii. În timpul stării de urgență, la Scena9 am pus între paranteze subiectele de artă & cultură, despre care scriem de obicei, și ne-am focalizat pe gaura neagră căscată de covid în societate. Timp de câteva luni am funcționat ca un mic ziar și am făcut tot posibilul să contribuim la o imagine mai limpede a schimbărilor care ne dau lumea peste cap.

Pe lângă nesiguranța generalizată, am dat nas în nas cu primele valuri de incertitudine legate de soarta jurnalismului în viitorul apropiat. În timp ce citeam știri despre reduceri masive de personal în presa străină, am început să bâjbâim după scenarii alternative și soluții de finanțare de rezervă, într-o piață oricum zgâlțâită. Am făcut un mic comando și am scris două cereri de finanțare la call-uri internaționale, create tocmai pentru a umple golurile provocate de Covid. Dacă pe ele nu le-am câștigat, am reușit în schimb să câștigăm o finanțare de la AFCN pentru un mic proiect editorial.

Tot aici, în rețeaua noastră unde, printre telefoane, transcrieri și editări, mai băgăm rufe la spălat sau improvizăm de mâncare, ne-a lovit și oboseala după lunile de muncă aproape non-stop, și tot aici am învățat în timp real cum arată adaptarea societății la criză. Încet-încet, focusul către pandemie a slăbit, iar materialele publicate arată când și cum am reînceput să facem zoom out. Acum, jonglăm fiecare cu plecări pe teren (pe care le-am așteptat, probabil, cel mai mult, dar de care nu ne putem bucura încă decât raționalizat și foarte precaut), cu documentări îndelungate și pregătirea unui nou număr de Scena9 pe hârtie, căruia nu i-am găsit o temă mai potrivită decât viitorul.

În ultimele seri, din casa-birou am urmărit pe Zoom / Youtube prezentări și ateliere de la International Symposium on Online Journalism, care pentru prima oară în 21 de ani e organizat exclusiv online. Chiar dacă mulți dintre jurnaliștii și cercetătorii invitați trăiesc în contexte foarte diferite, și chiar dacă experimentele unora dintre ei cu algoritmi și inteligență artificială par de pe altă planetă, în vreme ce mare parte din presa de la noi e străină inovației tehnologice, am avut senzația că suntem toți parte dintr-o mare redacție. Sunetul de bormașină care se auzea pe fundal, în timp ce directorul de la Knight Center își ținea prezentarea pe Zoom, sau powerpointul care se încăpățâna să dea erori în timp ce tipul de la Google News Initiative vorbea despre inovațiile viitorului, veneau din același spațiu incert comun, pe care ni-l inventăm ca să putem merge mai departe în pandemie. Din ferestrele astea răspândite prin lume parcă se simte un aer de solidaritate, deprinsă, culmea, în era distanțării sociale, și de-aici, de unde stăm unul lângă altul în rețea, privim de multe ori neputincioși cum infodemia mătură lumea. 

(Just in case, las aici link către un video făcut în mai, la aniversarea S9, în care am montat scene din mai multe case ale celor din redacție și ale colaboratorilor: https://www.facebook.com/watch/?v=547429072622939)