Părerea mea!

Ioana Avădani, Președinte CJI

Starea de urgență cauzată de pandemia de COVID-19 ne-a lovit ca un val venit de niciunde și ne-a pus sub semnul întrebării multe dintre practicile cotidiene, inclusiv cele legate de consumul de mass-media. Virusul ne-a lipit de ecranele televizoarelor, de unde așteptam informații, lămuriri și, de ce nu, încurajări care să ne ajute să trecem mai senini prin aceste săptămâni și luni excepționale. În prima lună a stării de urgență, televiziunile au cunoscut o creștere importantă de audiență – că ce altceva puteau face oamenii în case decât să se uite la televizor? Posturile TV au recuperat într-o lună aproape jumătate din milionul de telespectatori pierduți în ultimii cinci ani. Starurile acestei prime perioade au fost televiziunile de știri, acelea la care, la orice oră din zi și din noapte, puteai „afla ceva”.

Televiziunile – în special cele de știri – au resimțit și ele presiunea de a livra permanent conținut. Dar starea de urgență  a sistat majoritatea activităților din țară, așa că, fără politică și economie, numărul domeniilor generatoare de știri s-a redus substanțial. Iar informația din domeniul medical a fost limitată, căci guvernul a dorit să controleze strict fluxul informațional – vă aduceți aminte apelurile de a nu vă informa decât din „surse oficiale”?

Soluția a venit din veșnicul rezervor de conținut, aparent nesecat – emisiunile de opinii. Talk-show-ul a fost, la noi, un produs de succes dintotdeauna. În primul rând, pentru că, dacă producția de știri cere bani, talk-show-ul este relativ ieftin: unul-doi invitați, niște scaune în studio și câte un pahar de apă și gata două ore de emisie. În al doilea rând, pentru că satisface o curiozitate a publicului, care așteaptă fie iluminări, fie confirmări ale propriilor convingeri din partea unor persoane învestite cu aura expertizei. În al treilea, dar nu în ultimul rând, exploatează o resursă aparent inepuizabilă: opinia. Interpretarea personală a faptelor, părerea unora despre ce se întâmplă, opinia unora despre alții (și, uneori, în oglinzi paralele, opinia altora despre opina unora despre acești alții).

Atunci când vorbim despre opinie, trebuie să avem în vedere două caracteristici fundamentale: legitimitatea și pertinența. Orice opinie este legitimă. Pentru că libertatea de exprimare, drept fundamental al omului garantat prin Constituție și prin pacte internaționale, garantează dreptul oricărei persoane la propria opinie. Mai mult, oricare persoană are dreptul de a pune în circulație sau de a primi de la alții „gânduri, opinii și credințe” (Articolul 30 din Constituția României). Sunt protejate, așa cum ne spune CEDO, și acele idei care șochează și deranjează, neprimite favorabil la nivelul societății, atâta timp cât se mențin în limitele legalității.

În România, aceste limite sunt stabilite prin lege și privesc incitarea la ură și violență, discriminarea, pornografia infantilă sau protecția demnității umane și a vieții private.

             Cel de-al doilea aspect – pertinența opiniei – este legat de capacitatea persoanei care emite respectiva opinie de a cunoaște domeniul asupra căruia se pronunță. Cu toții putem avea o opinie despre purtatul măștii ca mijloc de protecție anti-virală, dar opinia unui medic virusolog va fi mai pertinentă decât cea a unui inginer, de exemplu. Așa cum opinia respectivului inginer despre podul de la Cernavodă va fi mai pertinentă decât a virusologului.

Opiniile nu pot fi judecate în termeni de „adevărat” sau „fals”, deoarece ele reprezintă aprecieri sau interpretări subiective ale unor fapte și sunt în egală măsură rezultatul unor procese raționale și reacții emoționale.

Faptele, însă, acelea care stau la baza știrilor, prezintă  împrejurări reale, acțiuni sau fenomene care se pot observa sau pot fi demonstrate obiectiv.

Un jurnalist corect va prezenta întotdeauna publicului mijloacele prin care poate demonstra – și prin care publicul poate verifica, dacă dorește – faptele pe care le prezintă. Un comentator onest își va baza întotdeauna opinia și interpretarea pe fapte demonstrabile. Ambii vor menționa sursa informațiilor, făcându-și publicul partener la dezbatere, nu doar un asistent pasiv la o dezbatere pe care o privește din lipsă de ceva mai bun.

Ceea ce ne aduce din nou la  abundența de talk-show-uri din România. Cifrele de audiență – din ultimele luni și nu numai – ne arată că acest gen de emisiuni este extrem de popular, indiferent de canalul care le difuzează. Ele figurează printre preferințele publicului, alături de programele de divertisment. Telespectatorul român este astfel expus la un adevărat foc de baraj de opinii, în care oameni cu notorietate – cunoscuți publicului, plăcuți publicului, celebri pentru realizările lor din domeniul lor de competență – sunt invitați să vorbească de problemele actualității. Tocmai datorită popularității lor ei atrag oameni. Când vezi un psiholog, un artist sau un astrolog – că nu ducem lipsă – încercând să explice, fiecare cu arsenalul lui de cunoștințe, arestarea unei persoane acuzate de corupție, să zicem, nu poți să nu te întrebi cui folosește aruncarea în rizibil a ideii de depoziție de expert. Ei sunt ceea ce publicul a început să numească „părerologi” – oameni care știu totul despre tot. Sigur, fiecare are dreptul la o opinie, dar care este contribuția acestora la lămurirea publicului? Cum îl ajută să își formeze, la rândul său, o opinie informată? În acest punct opinia vedetei își pierde pertinența – ea trebuie înlocuită cu poziția expertului, a factorului politic – cel care ia decizia, a făcătorului de legi, a „reprezentantului”, a celui care știe despre ce vorbește.

Vinderea acestui amalgam sub eticheta de „știri” unui public care, istoric, n-a prea avut parte de standarde de informație corectă, este periculoasă.  Pentru că a lua o părere drept adevăr absolut este periculos. Pentru că a nu distinge faptele de opinii este periculos. Pentru că libertatea de exprimare este unul dintre cele mai valoroase câștiguri democratice și individuale ale României post-1989, dar libertatea fără competență înseamnă foarte puțin. Cam tot atât de puțin pe cât înseamnă libertatea fără discernământ sau responsabilitate.