#Jurnal din redacție 30

Cum se face-n pandemie un ziar pe hârtie

Sebastian Zachmann, Jurnalist, Adevărul

Alarma sună în fiecare dimineață la ora 9.01, pragul psihologic care ciupește încă un minut de leneveală, exact cum zarzavagii scriu prețul la leuștean cu litere de-o șchioapă: 1 leu, iar în colțul din dreapta, mic, aproape invizibil, mai adaugă 99 de bani. În vremuri normale, la 10.01 ieșeam pe ușă (niciodată mai repede, niciodată mai târziu), prindeam metroul la țanc, înainte să se închidă ușile. Eu nu alerg niciodată după metrou. Urma stația Pipera cu peronul pe partea dreaptă, iar la 10.27 fix eram în redacție. Trei minute mai târziu suna clopoțelul de ședință – mai sună și acum la mine-n cap.  

Viața unui ziar pe hârtie începe cu ședința matinală de sumar, unde se strâng toate subiectele (politică, economie, externe, justiție, sport, monden etc), apoi se repartizează pe pagini în funcție de importanță. În urmă cu câțiva ani, când printul încă era la putere, jurnaliștii se luptau în ședința de sumar – aproape la propriu – ca subiectele lor să primească un spațiu cât mai mare. ”Eu am marfă de o pagină și voi îmi dați doar două coloane? Vă bateți joc de mine și de meserie!”, se auzea adesea în sala de ședință. Reproșurile mergeau către redactorul-șef și adjuncții lui, cerberii ziarului.

De trei luni, facem printul de acasă. La 10.30, dau send subiectelor pe Whatsapp. Destinatar: Liviu Avram, șeful meu direct. Urmează o ședință restrânsă, în care conducerea ziarului stabilește „ce intră” pe print. În jargonul presei, acest ”ce intră” e sinonimul unui triaj jurnalistic, în vremuri în care prioritar e triajul epidemiologic. Uneori, mai primesc un mesaj de la Liviu: ”Moșule, subiectul tău ține deschiderea ziarului?”. Nu i-am întors niciodată spatele primei pagini. Poate că sunt un tânăr (ușor) demodat, dar satisfacția de a isca și iscăli coperta nu îngăduie termen de comparație. Nici măcar miile de like-uri, sutele de share-uri și zecile de inimioare din online nu pot suprima această combinație de cerneală, ego și evanescență.

Ziarul pe hârtie presupune o selecție naturală a cuvintelor. Ai un număr de semne pe care trebuie să-l respecți. Spre exemplu, într-o pagină încap 7.000 de semne, ușor negociabil. Vorbele inutile pică la editare sau paginare, spre deosebire de mediul online, unde te poți întinde la nesfârșit, chiar dacă apeși în gol tastele limbii române. În era normalității, când ziarele se făceau în redacții, eram coșmarul doamnelor de la DTP, departamenul de paginare. Articolele mele, aflate într-o continuă expansiune teritorială, depășeau de fiecare dată hotarele paginii. ”Taie!”, a fost exclamația pe care am provocat-o de cele mai multe ori în viața mea de jurnalist, poate chiar de bărbat. Refuzam cu încăpățânare să tai din text, țineam la fiecare cuvânt în parte, dar în final eram obligat să-mi iau vorbele înapoi. Obiceiul a creat anticorpi în timp, așa că nici pandemia n-a reușit să mă lecuiască. Scriu în continuare peste limita legală și, de această dată, primesc mustrări în scris, pe WhatsApp, dovadă că printul și tehnologia chiar pot coabita. Acum mă întorc la un text pentru ediția de hârtie și încerc să respect numărul de semne. Promit!