În aceste vremuri, mai mult ca oricând, este nevoie și de noi

Bogdan Marta, Redactor-șef, Timiș Online

Ieri am postat pe grupul WhatsApp al redacției următorul mesaj: „Fără a fi deloc patetic, vreau să îmi exprim bucuria și chiar fericirea care m-a cuprins, uitându-mă cum ați lucrat, cum ați colaborat, cum v-ați sincronizat în aceste zile și sper că și în cele ce vor urma. Nu vă mulțumesc, deoarece consider că suntem o familie și obiectivul nostru este comun (acum ar trebui să urmeze un paragraf despre valorile presei și importanța cititorilor etc, dar nu va urma). Să dea Dumnezeu să ne revedem cât mai repede toți, sănătoși. Peste câteva săptămâni, puține sau multe, ne vom reîntâlni și vom porni de la zero. Poate chiar de la minus. Dar, împreună, ca o adevărată familie, cu bune și cu rele, vom merge mai departe. Împreună! Vă iubesc pe toți!!! P.S. – Nu am nici un fel de simptom”.

După seria de reacții firești, au început glumele, prin care colegii au pus la îndoială veridicitatea afirmațiilor din PS – ul meu. Replici de genul: „Șefu`, sigur ai tu ceva simptome!” sau „Șefu`, nu ai febră?”. Așa suntem noi, cei de la „Monitorul de Suceava”, mai glumeți. Nu ne lasă umorul nici în zilele astea crâncene.

Azi dimineață, am postat un alt mesaj pe grupul de WhatsApp al ziarului: „În aceste ultime zile, am stat și eu, aproape ca voi toți, de dimineața până seara în fața computerului. Cu mici pauze, evident. E inuman. Atmosfera e foarte plăcută, dar e extrem de obositoare. Prin urmare, propun să stabilim un program de lucru în schimburi sau măcar o pauză de câte 4 ore (legate) pe zi, pentru fiecare. Aștept propuneri și vom stabili împreună cum facem!”.

Acum, când scriu aceste rânduri, au trecut mai bine de șase ore de la postare și nimeni nu m-a băgat în seamă. Nici măcar o reacție, un emoticon, ceva… Mesajul e mort, cu siguranță. Explicabil. Așa sunt colegii mei de la „Monitorul de Suceava”, implicați. Și dedicați în totalitate muncii pe care o fac.

De vreo săptămână, dinaintea luării măsurilor de izolare generală, lucrăm toți de acasă. Și pentru site și pentru print. Cu ochii mișcându-se neîncetat de la computer la telefon. Zeci și zeci de apeluri. Oamenii sună. Sunt disperați. Noi sunăm mai departe. Sesizăm sau, după caz, verificăm informațiile primite.  Două, trei, patru telefoane, sau câte or mai fi, pentru a verifica informația. Se confirmă, e știre, o publicăm. Nu, o dăm deoparte, iritați de faptul că unii colegi lansează în spațiu public informațiile respective, neverificate. E treaba lor. Noi încercăm să ne-o facem pe a noastră. Și ne-o facem. Muncind de dimineața până târziu, după miezul nopții. Nu ne-o cere nimeni, nu ne impune nimeni acest program. Doar simțim că, în aceste vremuri, este nevoie și de noi. Poate mai mult ca oricând.