În umbra stereotipurilor: de la mamă la vampă. Reprezentarea femeilor în presa din România în anul 2024

România este încă o societate care consideră că femeia victimă a unui viol poartă o parte de vină pentru că era sub influența alcoolului, pentru că purta o fustă prea scurtă, prea strâmtă, pentru că l-a provocat pe agresor prin mișcările ei de dans, pentru că a lăsat să se vadă prea multă piele, pentru că acțiunile ei au lăsat loc interpretărilor și lista poate continua. Și, mai nou, pentru că e frumoasă. 

Această vină o găsim în discuțiile de pe rețelele sociale, în deciziile instanțelor, în discursul bisericii.

În acest context, presa are un rol extrem de important. Poate contribui la discursul public care blamează victima sau îl poate contesta. Din păcate, articolele dedicate femeilor fatale, articolele în care femeile sunt numite focoase nucleare, în care femeile se lasă cucerite de proxeneți, nu fac decât să mai pună o piatră la prejudecățile despre victimele infracțiunilor sexuale.

Textele în care femeile sunt numite bunăciuni, în care corpurile lor sunt simple obiecte pe care bărbații să le admire sunt o invitație la abuz, normalizează formele de agresiune, hărțuire stradală. De ce nu ai fluiera sau atinge pe stradă o bunăciune care e într-o condiție fizică bună pentru că își dorește atenția ta? Cu alte cuvinte, femeile descrise astfel sunt cele care indiferent de ce li se întâmplă și-au cerut-o. Genul acesta de abordare oferă practic justificare agresorilor.

Presa continuă să vadă femeia mai degrabă în roluri ce țin de sfera privată – iubită, soție, mamă. Și când nu e într-unul din cele trei roluri, e victimă, femeie fatală sau infractoare. Deși rolul de mamă este în top, nu înseamnă că materialele de presă se uită în profunzime la ce înseamnă maternitatea, la abuzurile din sistemul de nașteri, la drepturile de muncă ale mamelor, la drepturile reproductive. Singura publicație, din cele monitorizate, care s-a apropiat de aceste subiect a fost Libertatea.

Când discuția se duce către zona profesională, neapărat trebuie să apară și un bărbat în ecuație – soțul vedetă, iubitul milionar, omul de afaceri, fostul. Când nu este bărbatul în peisaj, relevante sunt calitățile fizice și mai puțin cele profesionale.

[…] Femeia VIP ocupă încă un loc în clasament, dar nu unul fruntaș. A fost devansată de femeia sportivă și femeia politiciană. Deși a ajuns în pagina politică, femeia nu este încă considerată o voce avizată. În afară de cele șase ministre și douătrei parlamentare, presa continuă să caute expertiza în zona bărbaților politicieni.

Au dispărut din conținutul știrilor cu politiciene poșetele, pantofii și referirile la aspectul fizic. Nu există însă nicio garanție că, după alegerile parlamentare din 2024, nu vom avea un alt top cu sexy deputatele și senatoarele din Parlamentul României. Am avut astfel de topuri după alegerile din 2008, 2021, 2016 și 2020. Și ele nu au fost realizate de zona tabloidă a presei.

În 2023, tabloidul oferă spațiu larg știrilor despre femei, însă vorbim de un conținut profund misogin, sexist, instigator, disprețuitor. Dincolo de obiectificare, femeia e pentru zona de tabloid sursă de bârfă, de cancan, de scandal. Femeia e isterică, geloasă, profitoare, întreținută. Este accesoriul bărbatului celebru, bogat, al politicianului, fotbalistului și lista poate continua.

Presa locală are mai puține știri dedicate femeilor, comparativ cu cea națională. Cea din Timișoara are cele mai puține dintre publicațiile monitorizate, dar conținutul, în cele mai multe cazuri, este unul curat. În special când vorbim de sportive. Deși la nivel național, încă
ne mai lovim de știri sportive în care femeile sunt doar iubitele cuiva, în special în zona de televiziune, în presa online/scrisă, femeile din sport sunt tratate din ce în ce mai mult ca niște profesioniste. Și presa locală se achită bine de această reprezentare. Mai are însă probleme atunci când vine vorba de abordarea violenței împotriva femeilor.

În ciuda celor câtorva progrese înregistrate, suntem departe de o reprezentare echitabilă a femeilor în presă. O presă care crede încă în rolurile tradiționale ale femeii, care nu o ia în serios când vine vorba de profesie, care o condamnă încă pentru felul în care se comportă sau îmbracă, are multe restanțe de dat. Ceea ce ne arată ultimii 20 de ani este că schimbarea continuă să fie un proces lent și anevoios. E adevărat însă că el ar putea fi ușor accelerat dacă jurnaliștii ar lua în calcul câteva aspecte legate de reprezentarea femeilor în presă.