Irene Caselli: „Încerc să creez punți pentru ca oamenii să se simtă mai puțin singuri”
Irene Caselli este reporter multimedia și scriitoare cu 20 de ani de experiență în radio, televiziune și presa scrisă, iar timp de 10 ani a fost corespondent în America Latină pentru BBC, Washington Post, The Guardian și New York Times. A început să relateze despre copilăria timpurie pentru The Correspondent în 2019, până la finalul anului 2020, când s-a închis redacția. În ianuarie 2021 și-a lansat newsletter-ul „The First 1.000 Days” (Primele 1.000 de zile). Domeniile ei de interes actuale includ copilăria timpurie, drepturile reproductive și persoanele care se ocupă de îngrijirea copiilor. Caselli este Senior Adviser pentru Dart Center for Journalism and Trauma.
În perioada 25 -27 mai, Irene a fost prezentă la Centrul pentru Jurnalism Independent ca speaker în cadrul workshop-ului „Cum relatăm cu empatie și acuratețe despre teme sensibile?”. Am profitat de faptul că a fost invitata noastră și am discutat cu ea despre ce o motivează și ce o descurajează legat de munca ei, despre modalitățile de a face față traumei secundare ca jurnalist și despre ce se întâmplă la Dart Center.
Despre reprezentarea realităților din comunitatea ta
„Nu poți vorbi despre copii fără să vorbești despre egalitate, persoane care au grijă de copii, drepturi reproductive”, ne-a spus Irene în timpul unei sesiuni din cadrul atelierului. Reportajele ei nu sunt doar despre copii, ci și despre drepturile omului și despre schimbările legislative necesare în ceea ce privește copiii și familiile sau îngrijitorii acestora.
Irene nu avea de gând să devină jurnalistă. În 2001, în timp ce studia relații internaționale și limba și literatura germană în Scoția, a fost de față la protestele împotriva globalizării care au urmat reuniunii G8 de la Geneva. A văzut cum violența poliției asupra demonstranților nu a fost acoperită corespunzător de către mass-media. Acela a fost momentul în care Irene a început să își pună întrebări despre modul în care ar trebui să funcționeze presa.
„Mai târziu, când am absolvit, mă aflam în Chile și am început să fac un stagiu la un ziar de limbă engleză din Chile. Și atunci mi-am dat seama: hei, poți să devii jurnalist și să reprezinți realități care de obicei nu sunt reprezentate corect de către mass-media. Când am început să lucrez nu îmi era atât de clar, dar erau multe lucruri în jurul meu care sugerau că unele părți ale realității noastre nu erau descrise sau explicate cum trebuie. Și simțeam că era aproape necesar să devin un martor al acelor realități care nu erau reprezentate corespunzător și să încerc să schimb asta. Aceste realități erau în mare nedreptăți sau încălcări ale drepturilor omului, vulnerabilități, sărăcie. Lucrurile astea m-au preocupat cel mai mult. Și asta nu s-a schimbat nici până acum.”
Dar călătoria care a urmat nu a fost tocmai ușoară
La începutul carierei sale de jurnalist, Irene a fost corespondent pentru BBC în Venezuela în 2013, o perioada marcată de violențe, imediat după moartea președintelui Hugo Chavez. Irene relata zilnic despre protestele și violențele din Venezuela.
„Am început să mă întreb: ce fac, care e rolul meu aici? Asta ar trebui să fac? Să spun doar hei, o parte spune asta, cealaltă parte spune asta, ăsta e modul în care facem jurnalism? La un moment dat am crezut că nu mai pot face asta, iar situația din Venezuela devenea din ce în ce mai dificilă. Așa că am decis să părăsesc țara. Mi-am dat seama că știrile de ultimă oră nu mai erau cu adevărat ceea ce îmi doream, pentru că pur și simplu nu aveam cum să înțeleg mai bine povestea și m-am gândit că probabil e periculos să continui să relatez.”
Un alt tip de ONG-uri
Ce faci atunci când ești la începutul carierei tale și te simți dezamăgit, când te gândești să renunți? Atunci când crezi că articolele tale nu vor aduce o schimbare în societate și că nedreptățile despre care scrii vor rămâne așa?
„În primul rând, nu fiecare articol pe care îl scriem poate schimba lumea. Dacă ar fi așa, ar fi ciudat. Deci, cred că primul meu sfat este ăsta: nu vă gândiți că fiecare articol pe care îl scrieți va aduce schimbări legislative, ci gândiți-vă că poate există și alte schimbări care nu sunt atât de evidente și de vizibile, care se întâmplă de fapt și pe care nu le puteți vedea decât dacă continuați să urmăriți subiectul respectiv pe o perioadă mai lungă de timp.”
Nu e mereu despre crearea unor schimbări în termeni de legislație, de multe ori e despre pașii mici pe care jurnaliștii îi fac pentru a aduce schimbări pe termen lung. „Dacă scriem mereu pe aceleași subiecte, de exemplu, despre sărăcia infantilă, am putea ajunge să cunoaștem bine ONG-urile, iar apoi poate că vom crea punți între grupurile vulnerabile și ONG-uri într-un mod care nu era posibil înainte. Deci, da, suntem jurnaliști, nu suntem activiști, dar putem deveni și actori în povestea mai amplă, într-un mod la care poate că nu ne-am gândit în trecut, pentru că avem întotdeauna sentimentul că trebuie să fim neutri și neimplicați, deși nu suntem neutri.”
„Trebuie să ne asigurăm că ne simțim bine pentru a putea relata lucrurile bine”
Pe parcursul workshop-ului, trauma secundară, un tip de traumă care apare atunci când o persoană este expusă indirect la suferința unei alte persoane, a fost un subiect central al discuțiilor. Majoritatea jurnaliștilor care au participat la atelier au relatat despre refugiații ucraineni în ultimul an, astfel că au fost aduse în discuție diferite mecanisme de a face față acestor situații și modurile în care jurnaliștii pot să aibă grijă de ei și sănătatea lor mintală.
„Cred că aș fi foarte atentă când vine vorba de perspectiva asupra sănătății mintale, uneori faptul că scriem despre aceste subiecte și că o facem pentru o perioadă lungă de timp, să spunem subiecte precum violența asupra copiilor sau viețile oamenilor din grupuri vulnerabile, ne poate afecta cu adevărat, poate crea ceea ce numim traumă secundară sau traumă indirectă. Uneori începem să privim ca o normalitate faptul că avem coșmaruri sau că nu dormim bine, că ne simțim triști sau furioși. Dar, de fapt, acestea sunt adesea semne că suntem afectați de traumă și că avem nevoie de ajutor.” Terapeuții și orice altă formă de sprijin sunt benefice, dar mai întâi trebuie să devenim conștienți că este necesar să avem grijă de noi: „trebuie să ne asigurăm că ne simțim bine pentru a putea relata lucrurile bine”, explică Irene.
În timpul interviului, Irene își ține copilul în brațe sau se duce să îl ia de pe podea după cei câțiva pași pe care cel mic reușește să îi facă. „Copiii mei sunt cu siguranță un mod prin care mă deconectez de la muncă. Un alt mod de a face față încărcăturii emoționale este cu ajutorul terapiei. Fac terapie de mai bine de 10 ani, acum abia ce am schimbat tipul de terapie. Am întotdeauna un terapeut și simt că am nevoie de un profesionist care să mă însoțească. Asta și pentru că simt că de multe ori putem fi atrași de anumite tipuri de povești sau reportaje pentru că au o semnificație mai profundă pentru noi, în viața noastră personală. Și deși acest lucru este minunat pentru că ne face să avem sensibilitatea de care avem nevoie pentru a ne apropia de surse, poate fi și un mare declanșator pentru noi. Apoi încerc să mă gândesc la aspectele bio-psiho-sociale1, așa cum am făcut ieri în cadrul atelierului. Deci încerc să am grijă de corpul meu. Fac yoga ori de câte ori pot, alerg ori de câte ori pot, încerc să petrec mult timp afară, departe de ecrane. Încerc să am o rutină destul de strictă cu telefonul meu. Deci nu stau pe telefon când mănânc, cu o oră înainte de a mă culca, timp de o oră după ce mă trezesc, până când iau micul dejun. Am eliminat toate rețelele de socializare din telefon. Încerc să aleg momentele în care am acces la știri. Și la social media.”
Munca de teren când ești părinte
Să relatezi despre copii nu e ușor, mai ales atunci când ai proprii copii acasă sau când iei copilul cu tine pentru a intervieva mame care își cresc copiii în închisoare, așa cum a făcut Irene în timp ce lucra la reportajul său din 2018, „Babies Behind Bars: Children Serve Time with Mothers in Mexico’s Prisons” („Bebelușii din spatele gratiilor: copiii își ispășesc pedeapsa alături de mame în închisorile din Mexic”). Copiii sunt pentru Irene o modalitate de a se deconecta de la muncă, dar îi și schimbă perspectiva ca reporter. „De multe ori mă simt vinovată, spre exemplu când merg în taberele de refugiați și văd o mamă al cărei copil are aceeași vârstă cu copilul meu. Este foarte greu.”
Părinte sau nu, relatarea despre copii vine la pachet cu o încărcătură emoțională puternică și există momente în care devine din ce în ce mai greu să îți faci meseria ca jurnalist. Irene ne-a povestit despre un astfel de moment, când trebuia să intervieveze o femeie însărcinată, imigrantă venită din Liberia, salvată de pe o barcă care se scufunda în apropierea coastei Italiei.
„De fapt, o dată chiar am pierdut subiectul unui reportaj. Era entuziasmată de sarcina ei și m-am dus să o intervievez. Dar când mi-a spus că este însărcinată, nu m-am mai putut concentra asupra interviului. Și nu mă puteam gândi la nimic altceva în afară de faptul că trebuie să îi aduc acestei femei niște vitamine prenatale. Doar la asta mă gândeam, că trebuie să o ajut pe acea femeie. Sunt jurnalistă. Nu am cum să ajut de fapt. Ce aș putea să-i promit? Dar m-am dus la cea mai apropiată farmacie și m-am întors cu două cutii de vitamine pentru sarcină și i-am spus să le ia zilnic. Și apoi a trebuit să plec. Așa că da, poate fi dificil să ai propriul copil pentru că te compari constant cu cei pe care îi întâlnești și te simți vinovată. Este un lucru pe care îl discut mult la terapie.”
Irene spune că în newsletter-ul ei, „Primele 1.000 de zile”, renunță la neutralitatea jurnalistică și devine personală și transparentă, profitând în același timp de perspectivele pe care le are în calitate de mamă. „Poate fi important și pentru că, din moment ce scriu despre copii, înțeleg multe dintre problemele pe care probabil că nu le înțelegeam înainte să devin mamă. Și pe lângă asta, uneori, tot în newsletter-ul meu, trec de la acest fel de observație personală ca mamă la reportajele mele. Deci poate fi un punct forte, poate fi și o slăbiciune. Și uneori este greu să le echilibrezi, dar încerc să fiu foarte transparentă cu cititorii mei în legătură cu asta, cel puțin atunci când scriu în newsletter.”
Aducând jurnaliștii împreună
Irene a aplicat și a fost acceptată pentru o bursă la Dart în 2018. În timpul atelierului, a vorbit despre modul în care cercetările realizate de colegii ei, în legătură cu dezvoltarea creierului în primii ani de viață ai unui copil și impactul pe termen lung al traumei asupra copiilor, au influențat modul în care relatează de când s-a alăturat Centrului Dart. Acum, în calitate de consilier și story coach pentru Dart, Irene spune că încearcă să fie un coleg pentru jurnaliștii cu care lucrează. Un coleg la care ei pot veni să vorbească și cu care pot să aibă periodic conversații profunde. Încearcă să fie prezentă și să fie mentorul pe care ea și-ar fi dorit să-l fi avut.
„La Centrul DART, avem adesea bursieri din diferite părți ale lumii care lucrează la probleme similare sau la povești similare. Așa că încerc să îi pun în legătură și încerc să mă asigur cel puțin că sunt conștienți de ceea ce se întâmplă în alte părți ale lumii. Pentru că eu cred că uneori ajungem să lucrăm într-un mod foarte divizat/segmentat. Pentru că lucrăm pentru un anumit public, într-o anumită limbă, și este greu să ne gândim la ceea ce se întâmplă în restul lumii. Dar, uneori, atunci când ne uităm la rapoarte din alte părți ale lumii, putem înțelege că poate există o soluție care a fost găsită în altă parte și care ar putea fi relevantă pentru noi sau poate că un alt coleg a avut acces la studii din alte părți și atunci acestea sunt relevante pentru noi. Prin urmare, încerc să creez punți pentru ca oamenii să se simtă mai puțin singuri. Cred că, în general, în calitate de jurnaliști, avem această formă de jurnalism pe stil vechi. Totul e o competiție și contează doar cine dă primul acel subiect. Aceasta este încă realitatea în cazul agențiilor de presă, de exemplu. Dar cel mai performant tip de jurnalism pe care l-am făcut vreodată a fost întotdeauna cel în colaborare cu alți colegi, cu cititorii și cu sursele. Pentru că sunt doar o singură persoană, o femeie albă dintr-o țară vest-europeană, cu un pașaport privilegiat, cu o anumită viziune, cu doi ochi și un creier. Dar dacă lucrezi împreună cu un alt jurnalist, atunci posibilitățile tale sunt cu adevărat dublate. Ai patru ochi, două creiere și așa mai departe.”
Chiar dacă, sau poate pentru că Irene a trăit și a lucrat în diferite țări, opiniile sale sunt întotdeauna centrate pe conexiuni. Conexiunile pe care jurnaliștii le creează între autorități și cei insuficient reprezentați, între jurnaliști și oamenii despre care relatează, precum și cele dintre jurnaliști. „Chiar sper că ceea ce pot aduce altor jurnaliști este această idee că este important să colaborăm, că trebuie să încetăm să mai gândim în moduri foarte tradiționale și că trebuie să colaborăm mai mult. Trebuie să fim mai transparenți în legătură cu modul în care facem lucrurile, cu ceea ce simțim. Trebuie să fim mai deschiși cu sursele noastre și cu alți jurnaliști, iar acesta este singurul mod în care putem merge cu adevărat mai departe și crea schimbări.”
Interviu realizat de Veronica Lungu
1Aspecte biologice, psihologice și sociale care sunt analizate pentru a oferi un model de bunăstare și sănătate.
