#Jurnal din redacție 25

Sipos Zoltán, Jurnalist, Átlátszó Erdély

Câteodată te simţi de parcă ai fi soldatul japonez care, uitat undeva pe o insulă pustie în Oceanul Pacific, refuză să accepte că războiul s-a terminat de mult.

Sunt alte dăţi când parcă te loveşti de nişte pereţi imaginari: “nu se poate”, “nu o să reuşim”, “nu are cum să iasă”. Acești pereţi sunt greu de văzut şi mai greu de spart.

Ştii că succesul e de moment; valoarea ta ca şi jurnalist constă în ceea ce ai reuşit astăzi. Nimeni nu e interesat de ce ai publicat acum un an.

Sunt şi momente când lipsa totală de reacţie, liniştea asurzitoare confirmă că eşti pe drumul cel bun.

În majoritatea timpului jurnalismul de investigaţie e ca şi cum ai încerca să pui laolaltă un puzzle gigantic. Parcă nimic nu are sens, piesele nu se leagă, îţi vine să crezi că cineva a amestecat mai multe jocuri, sau că imaginea de pe cutie există doar în capul tău.

Sunt şi momente când simţi că are sens ceea ce faci. De exemplu mergi la vot, şi când arăţi buletinul, un membru din comisie te întreabă dacă tu eşti acel jurnalist de la Átlátszó Erdély şi îţi mulţumeşte pentru munca pe care o faci.

Planul tău secret pentru viitor e să faci o listă cu toate greşelile pe care le-ai făcut şi proiectele eşuate din care ai făcut parte. Vrei să publici toate „rejection letters”-urile pe care le-ai primit vreodată.

În anumite zile, trebuie să îţi reaminteşti că jurnalismul nu e sprint, e maraton: ideea nu e să fii cel mai rapid, ci să ai puterea să mergi mai departe atunci când toţi abandonează.

Nu poţi să-ţi explici de ce, dar te întristează profund când un cunoscut te opreşte pe stradă, şi îţi zice că nu vrea să dea „like” la postările tale, pentru că s-ar putea să aibă probleme la locul de muncă.

Momentul când din senin îţi sună telefonul şi un necunoscut îţi spune un secret pe care nu l-a mai spus nimănui, dar vrea să fie ştiut de toţi.