Primăvara vrajbei noastre

Cristina Oprea, Corespondent, Observator (Craiova)

De câteva săptămâni, îmi tot sună în minte titlul romanului lui Steinbeck. Trăiesc sentimentul puternic al timpului care se chinuie să ne înveţe lecţii. Mari lecţii. Sunt jurnalist de teren şi văd zilnic în jurul meu scene pe care nu le voi uita curând. Suntem sufocaţi de răzvrătirea răutăţii celor mulţi. De egoism feroce. De lipsă totală de grijă faţă de cei din jur. Şi, în toată învălmășeala fără margini, de o beznă în ceea ce înseamnă informarea. Autorităţile şi-au tras obloanele şi ne-au lăsat să ne descurcăm cum putem. Primim informaţii o dată pe zi. Iar atunci, vin trunchiate. Fără explicaţii, fără detalii.

Nebunia începea în urmă cu fix o lună. 25.02.2020 – îmi petreceam aniversarea pe holurile prefecturii Dolj, în aşteptarea detaliilor despre pasagerii avionului cu care venise în România italianul confirmat cu coronavirus. Pacientul zero. Eram obosită, iar fiica mea îmi trimitea filmuleţe cu felicitările desenate de ea pentru ziua mea. În utlimul video, trimis în jurul orei 22.30, încheia cu „dacă voi adormi până te întorci tu, sper să îţi placă ce ţi-am desenat”. Mi s-a părut greu de înghiţit. Dar sunt jurnalist şi sunt obişnuită cu zilele haotice petrecute în teren. Astăzi, nu mai avem ce aştepta. Informaţiile vin printr-o voce unică, orchestrată în capitală de minţile luminate din fruntea ţării. În teritoriu, reprezentanţii insituţiilor ne spun că nu ştiu detalii şi, de vreme ce nu mai au voie să le comunice, nici nu mai sunt interesaţi să le afle. În dimineaţa asta, un grup de pensionari se strânseseră ciorchine la poarta unui spital. Am oprit să aflu ce s-ar putea întâmpla, ca oamenii să simtă că sunt mai presus de legi şi de natură. Cereau cu insistenţă să intre la consultaţii medicale şi nici în ruptul capului nu acceptau să îşi piardă programarea. Am întrebat de la distanţă dacă era o mare urgenţă ieşirea lor din casă. Într-o clipită, am devenit duşmanul lor cel mai mare. Am primit injurii şi veşnicul „vedeţi-vă de treabă, lăsaţi lumea în pace cu prostiile voastre”. Între timp, Mitropolia pregăteşte o procesiune religioasă. E Bunavestire, iar prin oraş vor fi plimbate moaşte şi icoane. Ce-i drept, cu o maşină cu platformă. În faţa Catedralei Sf. Dumitru găsim alţi câţiva bătrâni care ar vrea să se apropie de soborul de preoţi care pregătesc transportul. Îi întrebăm dacă nu se puteau ruga acasă şi dacă nu se tem să iasă pe străzi. Ne privesc cu ură şi îşi fac semnul crucii. Aş vrea să le spun câţi oameni sunt bolnavi doar din oraşul lor. Poate vecini. Poate oameni cu care s-au intersectat. Nu pot. Pentru că autorităţile au decis că ei sunt nişte cifre la nivel național. În curând, statistici. Mergem mai departe şi înghiţim în sec.